Titlul volumului singular şi postum al Titei Chiper, Într-o lumină orbitoare, este frumos, dar întrucâtva derutant. Fiindcă sugestia lui primă ori secundă este aceea de revelaţie, de moment al adevărului la care se ajunge ex abrupto, fulgerător, într-o incandescenţă a marilor trăiri. Or, dialogurile pe care le poartă Tita Chiper, departe de a ilustra şi expune convingeri definitive, construiesc cu răbdare alte şi alte semne de întrebare. Când interlocutorul răspunde prea ,apăsat", cu certitudini interioare pe care le observăm şi în linia stilistică a frazei, el este adus imediat în zona dubiului, a dilemei, printr-un nou şi bine plasat accent interogativ. Tehnica aceasta e vizibilă în dialogul cu Johnny Răducanu, trecut prin toate apele îndoielii de către un demon jucăuş cum Tita Chiper ştia să fie. În cele din urmă, pitorescul artist, pus în încurcătură de propria biografie (cum să cânţi jazz în comunism? şi, dacă ai făcut-o, cum poţi explica asta azi?), găseşte nişte imagini aproape poetice, de o remarcabilă expresivitate: ,şi atmosfera şi decenţa şi frumosul cu care se-ntâlneau acolo oamenii care intrau la "Monj" şi pe urmă rămâneau cu amintiri de clipe bune în timpuri grele, nu erau creaţia sistemului. Mai dura ceva din amintirile României care, după 100 de ani de luptă pentru a aduce din Germania ştecher şi glaspapir, iar de la Paris spirit, ajunsese prin '38-'39 să fie o ţară şi să aibă un stil." (p. 91); ,Parcă plutea deasupra oamenilor din Bucureşti, sigur că şi-n provincie era la fel, dar eu vorbesc de ce observam aici, parcă plana tot timpul un nor în care cultura, inteligenţa, libertatea umană funcţionau aproape perfect. Nu ca înainte de '44, dar aproape. Te simţeai protejat." (pp. 92-93).

Nu e vorba aşadar, la Tita Chiper, despre un morb al contradicţiei cu orice preţ şi despre poziţionarea celui ce întreabă într-o continuă, metodologică ,adv