La 1 februarie 1868, se naşte, în localitatea Ştefăneşti, în peisajul cel mai specific al Moldovei de sus, primul copil al maiorului Dumitru Luchian din Botoşani şi al Elenei Chiriacescu din localitatea Perieţi, judeţul Ialomiţa. Botezat Ştefan, acesta este urmat la numai un an de încă un frate, anume Anibal, şi consolidează nemijlocit, în ordine biologică şi civilă, unirea principatelor în fruntea căreia se aşezase colegul şi prietenul tatălui său, colonelul Alexandru Ioan Cuza. Participă, totodată, încă de la această vîrstă fragedă, la mai multe evenimente ale familiei care, într-un anumit fel, constituie sau pregătesc experienţe radicale. Cînd Ştefan avea doar doi ani, tatăl său demisionează din armată, semn că nu era chiar o fire conformistă, iar în 1873 soţii Luchian şi cei doi copii se mută în Bucureşti, pe strada Popa Soare, în casa pe care Elena o primise ca zestre. În acest timp lumea se mişcă, iar artele româneşti fac şi ele paşi importanţi către emancipare şi către consolidarea poziţiilor în spaţiul public.

Chiar în anul 1868, cînd Ştefan Luchian deschidea ochii la Ştefăneşti, viitorul său coleg Nicolae Grigorescu trăia experienţele independenţei de la Barbizon, studia cu insistenţă lucrările marilor maeştri de la Luvru şi trimitea, la rîndul său, mai multe pînze pentru expoziţiile pariziene, iar celălalt viitor coleg, Ion Andreescu, tocmai absolvea primele patru clase ale Gimnaziului Gh. Lazăr din Bucureşti şi se muta la Sf. Sava pentru a o face pe cea de-a cincea. Cînd Luchian însuşi ajunge la Bucureşti, adică în 1873, Grigorescu prezintă, la expoziţia organizată de către Societatea Amicilor Belelor Arte, ceva mai mult de 140 de lucrări, participare care îl va aşeza irevocabil în conştiinţa publică, în vreme ce Ion Andreescu, aproape iluminat în spaţiul acestei expoziţii, suportă revelaţia propriei vocaţii şi umblă, apoi, pe Valea Slănicului