Cand un cetatean are o rata de 200 de euro pentru un credit ipotecar, exista doua variante: ori plateste rata la scadenta, ori ii ia banca apartamentul. Rafinaria Petromidia a avut o datorie de 600 de milioane de dolari, dar nu statul nu isi va lua rafinaria inapoi, ci joaca datoria acesteia pe bursa.

Intr-o prima faza, la nivelul anilor 2000-2002, statul pasuia Petromidia prin reesalonari aprobate de catre Ministerul Finantelor. Legislatia s-a inasprit si a venit vremea cand reesalonarea la reesalonare nu a mai fost posibila.

Astfel a ajuns rafinaria Petromidia, cumparata de Dinu Patriciu, la mana guvernului Nastase.

In octombrie 2003, fostul cabinet aproba trei favoruri pentru Rompetrol Rafinare Constanta (RRC):

1. ii amana plata datoriei cu o dobanda de proximativ 4,16% (mai precis EURIBOR+1,5% sau 2%), considerata de unii analisti mica pentru ratingul de atunci al companiei.

2. plata datoriei se amana peste 20 de ani (!), timp in care se RRC platea doar dobanda (aproximativ 25 de milioane de dolari pe an); e ca si cum, pentru creditul la casa, platesti 20 de ani doar dobanda si apoi integral suma imprumutata. Sau pierzi casa. Doar ca ultima parte nu se aplica la Petromidia.

3. la finele celor 20 de ani, daca rafinaria nu are banii, statul ramane cu actiunile, adica preia o parte din companie.

Dar cat? O analiza mai de profunzime, sub rezerva lipsei tuturor datelor din cauza opacitatii autoritatilor, indica o ipoteza interesanta: la scadenta, particica din rafinarie pe care ar prelua-o statul ar fi diluata sub o pozitie de control, ceea ce l-ar lasa fara argumente in recuperarea banilor.

Am descris mai sus ce a insemnat transformarea datoriei statului in obligatiuni, in conditiile trasate de Nastase.

Intre timp s-a schimbat puterea, insa, printr-o intelegere inexplica