Mi s-a povestit că un ziarist a cărui agonie se prelungea şi-a cerut scuze celor din preajmă, remarcând cu un zâmbet chinuit: "Problema în chestiile astea e că ai atât de puţină practică..." Atunci când Dina Georgescu a căzut răpusă de un nou atac cerebral, ea n-avea motive să se plângă de pe urma lipsei de experienţă. Suportase alte patru accidente vasculare. Şi nici nu cred că în azilul unde se adăpostea s-ar fi aflat tocmai atunci, în acele momente, cineva lângă patul ei. Cât despre moarte, ea era o veche cunoştinţă. O declară într-o pagină greu de uitat: "Mă uit la ceas. Ceasul mi l-a dat mama mea, atotputernică şi nemuritoare, care zace în ţărână de-o veşnicie, de ieri, de acum... Mă uit cu efort la cel de-al doilea ceas de pe lada patului, la ceasul tatălui meu atotputernic şi nemuritor, un ceas bun şi foarte durabil, pe care şi l-a cumpărat bucuros cu vreo câteva zile, cam şapte, înainte de moarte... Pe lada patului, din lemn de lămâi auriu, se află şi ceasul de adolescent, apoi de tânăr, al aproapelui meu cel mai apropiat, semenului celui mai asemenea mie, ceas care s-a oprit de mult, stă. La el nu mă uit, dar ştiu că este aici. Tata mi-a dăruit, ca să-i dăruiesc eu lui, un ceas extraordinar, elveţian, sosit chiar de la Geneva, dar din dar se face rai - şi-a şi făcut o vreme îndelungată - însă se poate preface şi într-o adevărată gheena. Fiindcă tatăl meu atotputernic şi nemuritor e vârât în ţărână. Iar aproapele cel mai apropiat, semenul cel mai asemenea mie, vulnerabil, puternic şi nemuritor, zace şi el în pământ, într-o gaură oarecare, săpată în adâncul humei şi acoperită tot cu humă. Şi-n care zac de fapt şi eu."

Dar aceste rânduri (în care memoria pare doar anticamera deznodământului, autoarea socotindu-se de mult îngropată odată cu cei dragi) sunt numai în parte adevărate. Fiindcă Dina Georgescu a refuzat până în ultima clipă să capituleze