Tocmai ma enervasem intr-o discutie cu un prieten ecologist, care ma batea la cap ca gerul de crapau pietrele de saptamana trecuta e un efect al incalzirii globale, si planuiam sa scriu ceva despre asta. Dar ocazii vor mai fi, pentru ca cei in mintea carora ideologia bate realitatea nu se vor imputina prea curand (dimpotriva, as zice). Hai deci sa lasam un pic imediatul si sa ne aplecam catre lucruri mai importante sub specie aeternitatis: azi, cand scriu, se implinesc 250 de ani de la nasterea celui mai mare muzician al tuturor timpurilor, Wolfgang Amadeus Mozart. Bun, acum ca am scapat de profesionisti cu afirmatia hazardata de mai sus si am ramas intre noi, afonii superficiali, va impartasesc revelatia pe care am avut-o urmarind pe diverse televiziuni, mai mult straine, programele dedicate Anului Mozart 2006. Anume, ca fascinatia perpetua pentru acest compozitor este datorata nu doar talentului sau iesit din comun, ci si bunului simt si normalitatii sale ca om, intr-o lume a artei prea des populata cu tacaniti si grandomani, care vor libertate de creatie, dar pe bursa de la stat, si vor sa fie directori de constiinte, dar fara sa-si asume raspunderea pentru ce spun. Asemenea lui Shakespeare, pe care chiar l-a folosit ca sursa de inspiratie, Mozart a fost un freelancer, nu un functionar public cu leafa fixa, ca multi dintre contemporanii sai. De mic a fost tarat de colo-colo prin Europa de tatal sau, tot un muzicant traind din comisioane, invatand pe pielea lui regulile dure ale comertului liber. Mozart a compus pe bani pentru comanditari, chiar ca “ghost writer”: el producea opera, iar platitorul o semna si o dadea drept a lui. Recviemul neterminat, una din cele mai tulburatoare piese, a fost cerut de un conte cu ambitie, dar fara chemare, ce urma sa achite onorariul prin intermediari, pentru a pastra discretia si a putea trece drept adevaratul autor. De unde si m