Brusc, saracia a revenit la moda. In plus, dezastrele naturale, pe care si noi le experimentam surprinsi in ultima vreme, ne pun in fata unor situatii care pareau de neconceput, care nu aveau cum sa ni se intimple tocmai noua. Localizata sub minimalismul lipsit de misiune sociala si centrat mai degraba pe un autism al expresiei „lipsite de estetica“ (i.e. o forma de extrem modernism), arhitectura dedicata acelor segmente sociale care scapa atentiei arhitectului platit cu procente din costul lucrarii proiectate a devenit dintr-o data la moda. Desigur, o anumita cochetarie cu „poporul“, marxisme de felul celor predate de unii care si Porsche-ul si-l cumpara rosu, precum un foarte prizat cercetator critic comunist al capitalismului (Fredric Jameson), toate acestea sint o constanta a „rezistentei“ intelectuale americane, mai cu seama in universitati.
Ceea ce incepe sa se vada acum este faptul ca organizatii non-profit, fundatii si alte forme de voluntariat angajat exista in cimpul arhitecturii rezidentiale; mai mult chiar, produsul muncii lor, atit de modest in definitiv, tinde sa fie acaparat de mainstream architecture, care, asa precum putem extrem de lesne observa in volume ca The Next House (de Lola Gomez, Cristina Montes), fagociteaza o asemenea expresie arhitecturala propunind-o drept model de urmat pentru viitor.
Astazi, problema activismului social in statele occidentale dezvoltate priveste, poate, aspecte marginale ale acestei chestiuni: adaposturi – temporare sau nu – pentru persoanele fara adapost, dar exista un domeniu care uneste atit pe cei din vest (incluzind aici si Japonia), cit si pe cei din est: locuinta de urgenta, devenita necesara imediat, in mari cantitati, ca urmare a unui cataclism sau a unui razboi. Cutremurele din Turcia si Grecia, de pilda, au ingaduit dramei pe care disparitia locuintei o presupune sa capete proportiile un
