În perioada interbelicã, Franţa a lãsat ca politica ei algerianã sã fie dictatã de europenii din Algeria sau, mai exact spus, de cãtre cei care pretindeau cã vorbesc în numele lor. Înainte de Al Doilea Rãzboi Mondial, aceştia s-au împotrivit cu succes proiectului care crea condiţii pentru acordarea de drepturi electorale musulmanilor, iar dupã rãzboi au reuşit sã goleascã statutul Algeriei de conţinutul sãu liberal.
Primelor solicitãri ale naţionaliştilor algerieni, conduşi de Abbas Ferhat, vizând acordarea unei mai mari independenţe, li s-a rãspuns printr-o promisiune (fãcutã oficial în 1947) şi anume cã va fi acceptatã participarea deplinã a algerienilor la politica şi guvernarea ţãrii. Promisiunea nu a fost însã respectatã. Franţa era preocupatã de realizarea altor obiective care vizau o reînnoire constituţionalã şi socialã, iar crearea celei de-a IV-a Republici pe teritoriul Franţei s-a dovedit insuficientã pentru a-şi impune voinţa asupra intransigenţilor şi conservatorilor colonişti francezi din Algeria. În acelaşi timp, strãdaniile guvernului francez au fost zãdãrnicite de incapacitatea de a se baza deplin pe loialitatea comandanţilor sãi militari din Algeria, care treceau adesea de partea coloniştilor.
Escaladarea conflictului
Acţiunile de represiune îndreptate împotriva populaţiei musulmane au condus la izbucnirea rãzboiului algerian de independenţã (1954 – 1962), care a devastat ţara, atât datoritã pagubelor materiale produse şi pierderilor de vieţi omeneşti cât şi exodului de colonişti care a urmat, aceştia luând cu ei atât capitalul, cât şi tehnologia de care dispuneau.
La 1 noiembrie 1954, între coloniştii francezi şi naţionaliştii musulmani algerieni s-au declanşat ostilitãţi, care au fost organizate de Frontul de Eliberare Naţionalã, condus de Ben Bella. Brutalitatea cu care au acţionat trupele bine echipate ale francezilor şi
