Sa te nasti in 1913, poate in cel mai sarac tinut al Algeriei, dintr-o mama analfabeta spaniola, aproape surda si vorbind foarte putin, si dintr-un tata taran francez care iti moare atunci când ai mai multa nevoie de el, sa ai sentimentul dezolant al izolarii definitive in pofida faptului ca traiesti printre umili si vanitosi, sa faci sport de performanta bolnav fiind, sa faci din mizerie prima experienta capitala a existentei, si totusi sa identifici tristetea copilariei cu paradisul pierdut, apoi sa studiezi, sa scrii si sa câstigi premiul Nobel pentru literatura la numai 44 de ani, si sa mori la vârsta de 47 de ani, trebuie sa te numesti Albert Camus. In ciuda unei sanatati subrede, tânarul brun si zvelt, Albert Camus, iubea foarte mult sportul, cei mai frumosi ani ai vietii petrecându-i intre studiu si terenul de fotbal. Câtiva ani de zile a fost portarul echipei universitare din Alger. Nu si-a propus sa devina om de exceptie, geniu. A preferat normalitatea. Camus a trait intens extremele existentiale. Practic, acesta s-a dedicat pasiunii sportive, a devenit chiar un celebru fotbalist, gustând o forma de glorie accentuata. Pâna la vârsta de 17 ani, când i-au aparut primele simptome ale tuberculozei. Boala i-a frânt visurile adolescentei si l-a determinat sa aleaga o viata mult mai retrasa decât isi inchipuia. Prin pasiunea sa pentru sport, viitorul mare literat urma altor scriitori francezi care fusesera atrasi de mirajul alergarii pe stadion: Jean Giraudoux (un excelent rugbist), Marcel Berger si Pierre Mac Orlan; Gilbert Prouteau (saritor de triplu) si exemplele pot continua. In anii maturitatii fizice si creatoare, portarul de la Alger a fost partizan curajos al Rezistentei franceze, s-a numarat printre intemeietorii existentialismului si a scris, printre altele, romanul „Ciuma“ - distins cu premiul Nobel pentru literatura in anul 1957. Fotbalistii, care mai s