Intr-una din cartile sale, Michel Deguy povesteste ca Braque, pentru a raspunde la intrebarea unei admiratoare care voia cu orice pret sa stie „de unde vine“ albastrul unui tablou expus in atelier, s-a dus cu ea intr-un ungher plin de praf si de paianjeni unde se afla una din pinzele sale vechi rezemate de perete, a intors-o si i-a aratat-o.
„O opera vine dintr-o alta opera, iar o carte dintr-o alta carte“, ne spune poetul si ne arata cu degetul catre propriile sale opere.
Intratextualitatea, iata una din mamelele actului zis creator. Si e de ajuns sa cunoastem cit de cit opera lui Michel Deguy pentru a constata ca Parisul este un subiect recurent al ei. De pilda, am gasit in biblioteca mea un text pu-blicat in 1987, in Le Temps de la réflexion.
Sub un titlu care trimite, prin calambur, la Rimbaud (La vraie ville est ailleurs), textul e o diatriba impotriva culturalului care, la Deguy, e prezentat de parca ar fi un nou Dracula. Il intilnim manifestindu-se peste tot: de la film (american) si pina la turism (japonez), de la publicitate la cibernetica. Obiectele se schimba mult mai repede decit denumirea lor: „culturalul vampirizeaza cultura“.
Pesimismul poetului e plin de energie, de energia disperarii. Ce-i drept, in Spleenul Parisului, ultima sa carte, iubirea il impinge si ea sa scrie despre Paris. Sau nostalgia... Orasul cel adevarat e intotdeauna in alta parte? Nu neaparat.
„Am intrat in poezie gratie lui Baudelaire [...], era pasiunea adolescentei mele.“ Nici gind sa-si ascunda sursa intertextuala, Michel Deguy se joaca cu ea. Ne conduce astfel intr-o sala plina de oglinzi, caci il citeaza pe Baudelaire, care, la rindul sau, trimite la Aloysius Bertrand, autorul celebrului Gaspard de la nuit: „...mi-a venit ideea sa incerc ceva asemanator (Baudelaire e cel care vorbeste!) si sa aplic, la descrierea vietii moderne, proce
