Gînditorii postmoderni privesc cu mefienţă către Platon şi tradiţia care a decurs din el. Nu place convingerea că există o esenţă a realităţilor care e superioară manifestărilor concrete şi le fundamentează. Catalogată drept "esenţialism", ea e acuzată de autoritarism metafizic, de lipsă de respect pentru diversitatea vie a lumii, înjosită, pare-se, în raport cu tărîmul ideilor. Nu place nici "monismul axiologic" al lui Platon, care regrupează valorile într-o unitate transcendentă; nu place elitismul lui politic, duşman, pare-se, al democraţiei, al societăţii deschise, cel care ar legitima, cine ştie?, chiar statul totalitar. Nu place, poate, nici efortul pe care îl cere umanului de a se lucra pe sine în conformitate cu Ideile pentru a putea participa la realitatea lor esenţială.

Opus relativismului şi atacurilor care pun la zid gîndirea lui Platon, Andrei Cornea arătase totuşi în cartea lui precedentă (De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş) că Platon e un gînditor atopic, care se exclude pe sine, ca "eu auctorial", din propriul proiect de societate. Dar nici modelul nostru de societate şi mai ales de om nu sînt chiar aşa de impecabile, încît să nu mai avem nevoie să ne uităm în urmă. Ceea ce s-ar putea numi, şarjînd, un anume "post-umanism" actual e permisiv pînă la pulverizarea normelor, relativist pînă la neputinţa de a-şi mai susţine valorile, indiferent la specificitatea umanului pînă la manipularea genetică, minat de totalitarismele criminale ale secolului XX, dezorientat în faţa terorismului fundamentalist de azi. Nu merită oare să revizităm ceva mai atent vechiul umanism platonico-aristotelic, lăsînd la o parte procesările care l-au transformat pe Platon în platonism de şcoală? Nu merită să ne întoarcem la Platon pentru a lua în seamă excelenţa, umbrele, crizele gîndirii lui, poate la fel de semnificative? Înapoi la Platon, cu o privire pr