Pentru a depasi obstacolele mai usor si pentru a ajunge la rezultate mai bune, o abordare interministeriala, interinstitutionala reprezinta perspectiva cea mai potrivita. Aceasta este, probabil, singura solutie de a evita posibilele efecte perverse ale implementarii unor programe, precum si de a adecva un program general la particularitatile locale. Altfel spus, este singura modalitate prin care putem vedea, in acelasi timp, si "padurea", si "copacii". Cand, intr-un oras mic si linistit, primarul taie panglica de inaugurare a unei noi constructii, totul pare ca s-a facut dintr-o nevoie fireasca. Nimeni nu a venit acolo sa planteze o cladire fara sens, eventual peste un spatiu verde sau langa un cimitir. Edificiul a fost ridicat in locul potrivit, la dimensiunile si arhitectura potrivite, la timpul potrivit.

Cum este insa sa construiesti nu o constructie, ci 100, in diverse locatii identificate in toate localitatile printr-un proces birocratic a carui eficienta este greu de estimat? Nu vreau sa iau aici apararea nimanui, ci doar sa subliniez complexitatea si caracterul oarecum nefiresc al "programelor nationale". Ar trebui sa ne miram ca exista dificultati la implementare? Eu cred ca nu. In derularea unui astfel de proiect, realizat de regula cu fonduri europene sau de la bugetul central, ceea ce conteaza in primul rand sunt acoperirea de ansamblu, bifarea la nivel statistic a obiectivelor. Cel care initiaza proiectul, adica un minister sau altul, vede mai degraba "padurea", in timp ce "copacii" fac, in diverse feluri, obiectul atentiei factorilor de raspundere la nivel local, al presei si, inainte de toate, al electoratului. Tocmai de aceea, un amanunt, cum ar putea fi o cladire prost construita, risca sa compromita intregul pachet de 100. La aceasta se adauga efectul alienant de uniformitate (toate cladirile vor fi la fel in toate localitatile), intruziun