Există o strategie, o stilistică şi o vocaţie a interviului. Trebuie să ştii să asculţi, să ştii să întrebi, să-ţi alegi bine interlocutorul şi, mai ales, să ştii ce vrei să obţii de la el la capătul discuţiei. Marii intervievatori (Tita Chiper, de pildă) au darul de a scoate nu numai ce e mai bun în partenerul de dialog, ci şi ce e mai secret, mai imprevizibil în subteranele alcătuirii sale: omul ajunge să reflecteze asupra unor teme noi sau să dea în vileag gînduri latente, neexprimate încă. Un interviu bun potenţează personalitatea celui intervievat. Iar un intervievator bun cultivă dozajul optim între provocare şi discreţie. În genere, dacă la sfîrşitul lecturii ţii minte mai curînd întrebările decît răspunsurile, ai de-a face cu un eşec. Intervievatorul s-a pus în valoare pe sine şi şi-a transformat interlocutorul în materia primă a unui program (sau a unei stratageme) de ordin personal.
Din cîte îmi dau seama, momentul e mai curînd al interviului sîcîitor, gîndit anume să te scoată din fire. Fie prin inadecvare (îl întrebi pe ministrul Agriculturii ce crede despre reforma sănătăţii şi pe Gabriela Vrînceanu Firea ce este adevărul), fie prin perfidie (îl întrebi pe ministrul de Externe ce părere are despre programul de politică externă al Preşedinţiei), fie prin obrăznicie de tabloid (îl întrebi pe cancelarul german de ce-şi vopseşte părul). Se optează, de preferinţă, pentru derizoriu şi diversiune. Îi ceri un interviu lui Hegel şi-l întrebi de ce bea atîta bere, te duci la Kundera şi-l întrebi cum se înţelege cu nevasta, te duci la Van Gogh şi tot ce vrei să afli e motivul (şi detaliile) păruielii cu Gauguin.
...Sau te duci la Liiceanu. Ce îl vei întreba? Despre imposibilitatea traducerii lui Heidegger? Despre combinaţia între manageriat şi creativitate? Între fenomenologie şi confesiunea literară? Despre un eventual proiect de şcoală filosofică?
