Nu întâmplător ataşamentul faţă de un artist este şi dovada farmecului inefabil pe care acesta îl răspândeşte de-a lungul existenţei sale. Pentru mine, în ziua însorită a lui 28 Nu întâmplător ataşamentul faţă de un artist este şi dovada farmecului inefabil pe care acesta îl răspândeşte de-a lungul existenţei sale. Pentru mine, în ziua însorită a lui 28 ianuarie, aniversarea celor trei sferturi de veac de viaţă ai compozitoarei Felicia Donceanu, în aula Palatului Cantacuzino, la Uniunea Compozitorilor, a reprezentat, ca şi pentru mulţi alţii, o sărbătoare a bucuriei de a fi. De multe decenii îi cunosc drumul prin artă şi viaţă şi am înţeles (cred!) cum a ştiut să aleagă, cu fermitate şi înţelepciune, ceea ce merită păstrat. Adică ceea ce este Bun. Din opera sa muzicală, principală dimensiune a unei creativităţi multiple în care se adună sunetul-muzică, cuvântul-vers sau imaginea-pictură, au revenit în faţa celor prezenţi câteva din cele alese - "Mărgelele" pe versuri de Arghezi, clipele din "Odinioară" pe versuri de Bacovia, visul din "Mărturisiri" pe versuri de Al. Voitin şi hazliile "Abţibilduri" după Tristan Tzara. Plutea aeriană şi o muzică de vioară ("Preludiu", "Remember"), pentru prima dată cântată între celelalte sonuri de antologie. Claudia Codreanu Mihăiţă Radu, pianistele Inna Oncescu şi Diana Spânu Dănilă, violonistul Gabriel Lucian Dănilă, Studioul de muzică veche cu prim-planul Georgetei Stoleriu au dat viaţă acestei dimineţi dedicate fermecătoarei artiste care, cu un gest de supremă generozitate, ne-a oferit şi o "Urare" pe versuri proprii şi muzică, asemenea. O aniversare sau o plăcută întâlnire cu temeiul în trecerea fără importanţă a timpului prin viaţa unui artist care dialoghează cu infinitul. Felicia Donceanu are o taină a ei. Cine poate o aude, îndrăgind-o pentru că există. Iar artista zâmbeşte... cu subînţelesul celui care cunoaşte că adevăr