Cînd am scris, acum două săptămîni, despre Muzeul figurilor de ceară, am precizat că lista ororilor nu s-a terminat. Instrumentele de tortură şi descrierea lor pseudo-ştiinţifică, la rece, nu au fost decît o parte a expoziţiei încă în funcţiune. Ne-au mai rămas secţiunile "Monştri" şi "Boli".

Dacă torturile erau prezentate pur şi simplu tehnic, în cazul oamenilor născuţi cu diformităţi nu prea ştiai cu ce sentiment să rămîi: primul nivel de percepţie era cel fizic, de pură oripilare în faţa unor lucruri pînă la urmă anormale; la un al doilea te gîndeai că, dacă totuşi expoziţia în cauză s-a obosit să le prezinte, aceste lucruri trebuie să fie, într-o oarecare măsură, circumscrise unei percepţii normale; la un al treilea, ţi se trezeau la viaţă şi o oarecare toleranţă şi corectitudine politică faţă de semenii defavorizaţi, lăsînd şi partea bună, pe care ne-o dorim în străfundul fiecărui semen al nostru, să iasă la iveală.

Femeia-porc, Annie Deps, este, de pildă, reprezentativă pentru cele trei nivele de percepţie de mai sus: statuia, hidoasă, dar cumva spre comic pentru că îţi aducea aminte de Miss Piggy, sigur, te oripila, într-o oarecare măsură; apoi, după ce citeai prezentarea, înclinai mai mult spre cel de-al treilea tip de atitudine, cea mai tolerantă, poate şi pentru că respectiva Annie se adaptase social, în ciuda diformităţii ei: fusese profesoară, se căsătorise şi născuse copii normali şi sănătoşi.

Cazul Anniei este unul fericit. Mai sînt şi altele oarecum asemănătoare, care încadrează grotescul în cotidian fără prea mari farafastîcuri: Femeia-bărbat, de exemplu, care a avut o cafenea pînă la moartea soţului (deci, a avut şi un soţ), după care a acceptat să fie angajată la circ - nu pentru că nu avea încotro, pentru că era o ciudăţenie a naturii, ci pentru că îşi dorea să călătorească. Acesta este genul de nuanţe pe care inscripţiile român