Nu cred că eu aş fi cel mai în măsură să arbitrez între lectura reală, propriu-zisă, şi cea virtuală, pe ecranul computerului. Mi-e cu neputinţă să fiu imparţial, de vreme ce, maniac al cărţii ca fiinţă, sînt un duşman intratabil al tuturor surogatelor şi inter-mediilor care mă ţin departe de trupul fierbinte al paginii, de palpitul foşnitor al literelor, de marginea albă, ca de cearceaf nupţial, a foii. Cred că din pricina asta, a rezistenţei la ecranare, a incompatibilităţii cu intermediarul, nu-mi place deloc filmul şi ador teatrul, contactul direct, vizual, auditiv şi olfactiv cu trupurile de pe scenă. Pe scurt, lectura pe computer mi se pare la fel de nenaturală şi frustrantă, la fel de rece, stearpă şi masochistă cum mi s-a părut întotdeauna - pardon de comparaţie - folosirea prezervativului. Sînt hotărît şi definitiv de partea celor care consideră lectura un act erotic şi cartea ca un corp fierbinte, fie cu valenţe strict hedoniste, fie matern-iniţiatice.

Dintre toate comparaţiile făcute de-a lungul timpului pentru intrarea în carte (ca într-o pădure mirifică ori ca într-un somn cu vise feerice, ca într-o gură de rai sau de infern, ca în Athanorul alchimic ori ca într-o cetate de cucerit etc., etc.), m-am lăsat ispitit şi cîştigat exact de imaginea copertelor ca braţe aromitoare, de foşnetul paginilor ca narcoză a mîngîierilor, de adnotările în text sau pe marginea foii ca fervori preludice, totul fiind un excitant amestec de revelaţie prin senzorialitate, de plăcere prin calcul premeditat, autoîmplinire prin dăruire şi alterizare.

Nimic nu mi-am dorit mai mult în copilărie ca biblioteca. Locul cel mai încărcat de fabulos pe care l-am avut în viaţă a fost... vitrina de la şifonierul bătrîn, acea jumătate de metru lemnos, maroniu, pe care, după îndelungi, încăpăţînate rugăminţi, mi-a cedat-o maică-mea pentru a-mi pune cele cîteva zeci de cărticel