Acum aproape două luni (cînd am făcut socoteala, m-am îngrozit din nou, aşa cum mi se întîmplă de cîţiva ani încoace, de viteza cu care trece timpul - şi nu timpul subiectiv), acum aproape două luni, prin urmare, am ajuns, într-o scurtă excursie teatrală, la Novi Sad. Novi Sad (în traducere, Grădina Nouă) este un oraş care are, pentru lumea teatrului românesc, o rezonanţă specială. Încă din facultate auzisem de el şi altfel decît în chip de capitală a - pe atunci - regiunii autonome Vojvodina; în cîţiva "ani" succesivi, şi la diferite secţii ale I.A.T.C., aveam colegi sosiţi de la Novi Sad şi care se întorceau acolo pentru a lucra fie la postul de radio sau la redacţia emisiunilor în limba română de la televiziunea din Novi Sad, fie în teatru, fie la ziare. Mai tîrziu, printre criticii şi cronicarii dramatici români se vorbea adesea despre Novi Sad, unde mulţi se duceau la Festivalul Sterijino Pozorisùte, un fel de reuniune naţională a dramaturgiei sîrbe, şi de unde se întorceau plini de exclamaţii şi de amintiri, unele chiar palpabile (ehei, mai ţineţi minte Vegeta?); tot acolo aveau loc adeseori simpozioane şi conferinţe ale organismelor teatrale internaţionale. Apoi, de-a lungul timpului, la Novi Sad au pus în scenă spectacole - fie la Teatrul Naţional, fie la Teatrul Maghiar - mulţi regizori din România, începînd cu Horea Popescu şi György Harag şi continuînd, "în zilele noastre", cu Gábor Tompa şi László Bocsárdi. În fine, pe la sfîrşitul lui noiembrie, îi cunoscusem, la o micro-stagiune de spectacole organizată la Naţionalul din Craiova de către directorul Mircea Cornişteanu, pe conducătorii Naţionalului din Novi Sad - Milivoje Mladjenovici, directorul general, şi Aleksandar Milosavljevici, directorul artistic -, care au invitat, la rîndul lor, pe cîţiva oameni de teatru români să le viziteze instituţia. Aşa am ajuns la Novi Sad.

Despre Novi Sad