* Dan C. Mihăilescu, Viaţă literară* I, Editura Fundaţiei PRO, 2005.
N-am pierdut nici un articol semnat de Dan C. Mihăilescu în Idei în dialog. O dată pentru că citesc cam tot ce publică D.C.M. - plastic şi memorabil, uimit şi intransigent, generos şi mefient. Apoi pentru că autoritatea sa - de freelancer donquijotesc - este cea a unicului critic literar în funcţiune săptămînală de ani buni încoace. Iar în al treilea rînd, pentru că eseurile despre viaţa literară românească la cald sînt (din păcate) texte unice în peisajul publicistic autohton. Neputînd fi scrise altfel - ca amănunte, ton, anamneză şi diagnostic - decît în foileton, ele îşi găsesc adevărata miză abia în volum. Doar adunate într-o carte (cu o excepţie!) darts-urile literare ale lui Dan C. Mihăilescu ţintesc în centrul medular viciile de fond ale vieţii (noastre?) literare, bătăliile pe fonduri deghizate în războaie de idei, accidentele de parcurs ale diferitelor generaţii în perspectiva proiectelor lor grandioase...
Mi-am imaginat, recitindu-i cronicile amfibie, de insider care se situează profilactic în afară, cum ar fi fost să avem o asemenea cronologie - pe tendinţe subterane, colaje semnificative şi umor de situaţie cît carul - pentru sfîrşitul de secol XIX, pentru perioada interbelică sau (cine-ar fi îndrăznit?) sub comunism. Căci D.C.M. nu scrie nici jurnal propriu (îl ţine la sertar), nici nu înregistrează pur şi simplu temperatura vieţii culturaliceşti acum şi aici. Criticul filtrează textele actualităţii, viaţa mediată, reflectată deja, tipărită. E o invitaţie la responsabilitate, dar şi o autoresponsabilizare. Am înghiţit în sec imaginîndu-mi jurnalele, agendele, însemnările din "sertarele cu maimuţe otrăvite" la care "scriitorincul" a renunţat pentru o privire dublu filtrată: o dată prin conştiinţă critică, apoi prin renunţarea la anecdota privată. Ce s-ar fi întîmplat dacă
