Vîrtejul destinului m-a aruncat, în ultimele trei luni, în postura de însoţitor permanent al unui membru al familiei mele în trei spitale bucureştene. Există diferenţe notabile între cele trei spitale, dar, în esenţă, realitatea agresiunii psihice a Spitalului românesc e aceeaşi.

Şpaga(t) între moarte şi viaţă

Vei plăti dacă intri pe poarta Spitalului cu impertinenţa de a crede că îţi vei putea păstra principiile. Vei plăti la propriu.

Închipuie-ţi că ne-norocitul din familia ta e în comă, atîrnînd de picăturile perfuziei ce mai leagă moartea de viaţă, în timp ce în saloanele Spitalului, concomitent, zeci de bolnavi îşi gem durerea la aceeaşi intensitate, un doctor face, tăcut şi lent, internările, două asistente trec impasibil pe coridoare... Ai impresia că nu ai captat atenţia, că nu interesezi pe nimeni, că totul se mişcă prea lent, ai impresia că nu faci decît să aştepţi să devii cu totul invizibil, acolo, sprijinit de targă. Deja ţi se pare că cel de lîngă tine abia mai respiră. În acel moment nu vei mai conta decît tu şi bolnavul sînge din sîngele tău. Vei vrea să-i cumperi întîietatea. În acel prim moment disperat, cu acel sentiment de suprem egoism începe totul. Îţi învingi inerenta jenă şi faci gestul salvator: dai şpagă şi, practic, semnezi pactul de supravieţuire în Spital. Nu eşti un învins, abia acum intri în luptă.

Şpaga e subînţeleasă, e contractul tacit, e legea nescrisă. Taximetristul care strîmbă din nas că îi bagi un paralitic în maşină, portarul care nu te lasă să intri cu maşina în curtea Spitalului indicîndu-ţi, aparent intransigent, panoul unde scrie că parcarea e interzisă (dar parcarea e înţesată de alte maşini), brancardierii care duc targa pe ploaie la tomograful aflat în altă clădire, gardianul care nu lasă să intre doi însoţitori la un pacient, bucătăreasa care îţi aruncă în farfuria cea mai ciobită cea mai schilo