La sfîrşitul lui septembrie, va avea loc la Bucureşti reuniunea şefilor de state şi guverne din Organizaţia Internaţională a Francofoniei (OIF). 63 de delegaţii naţionale la cel mai înalt nivel se vor întîlni la Bucureşti pentru a discuta soarta francofoniei în lume. Va fi nu numai cea mai importantă reuniune internaţională organizată vreodată în România, ci şi un prilej ca românii să afle ceva mai multe lucruri despre această organizaţie, pentru că o asemenea suită de lideri politici va fi, cu siguranţă, însoţită de un alai mediatic pe măsură. Organizaţia grupează, eterogen, cam o treime din ţările lumii. Aceste ţări au un singur lucru în comun: limba şi cultura franceză sînt o determinaţie importantă a profilului lor cultural. Altfel, sînt ţări cu probleme atît de diverse şi cu interese atît de deosebite, încît e greu de crezut că s-ar fi putut aduna vreodată laolaltă în afara cadrului universal al ONU. Tocmai de aceea, OIF nu are consistenţă pe nici una dintre axele care, în mod obişnuit, adună o organizaţie internaţională: nici geo-politică, nici economică, nici strategică. De ani buni, OIF îşi caută substanţa. Dincolo de promovarea limbii franceze şi a diversităţii culturii francofone, OIF are ceva programe economice, destinate mai ales ţărilor sudice, africane, dar şi asiatice. Însă aceste programe sînt superficiale, lipsite de impact real. OIF dezvoltă şi programe de promovare a drepturilor omului - cultura franceză nu a fost chiar nesemnificativă în elaborarea noii "religii mondiale", teoria drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Dar şi aceste programe sînt firave, ca să folosesc o traducere brută a unei ştiute expresii englezeşti, nu fac diferenţa. OIF va trebui să îşi găsească rosturi mai solide şi, poate, Sommet-ul de la Bucureşti va fi un pas în direcţia aceasta.

În România, mişcarea francofonă şi extensia ei instituţională nu prea