Movies... Now, more than ever!
"Ştiam eu că e ceva în neregulă cu ele" - spune scenaristul, cu un soi de blazare în ton, blazare atribuită de obicei celor care le-au văzut pe toate. Personajul căruia îi aparţin cuvintele de mai sus, extras, dimpreună cu citatul repectiv, din - poate - cel mai complex film despre cinema făcut vreodată (şi pe care cinefilii respectabili îl vor fi indentificat imediat) avea dreptate doar pe jumătate. Răspunsul său se referea la filmele devenite azi (n.n. - 1950!) mai mici, aşa cum afirma, dispreţuitor, eroina capodoperei sus-menţionate - extrem de interesant (şi, totodată, înfricoşător) să analizăm, după mai bine de jumătate de secol, această sentinţă. Sensul figurat (mai mult TV, mai puţină calitate) nu s-a pierdut, din contră, e mai pregnant ca oricînd - nu, înfricoşător e faptul că spusele au devenit valabile... la propriu.
Ştim cu toţii că în România oamenii merg din ce în ce mai rar la cinema - excepţia ar fi Mall-urile, dar acolo filmul e îndeobşte doar un pretext pentru popcorn sau pierdut timpul sîmbătă seara cu ceva mişcare colorată prin faţa ochilor.
Nu o dată am văzut oameni care habar n-aveau la ce (de ce?) au venit - se chiorau molatec pe monitoare şi argumentau româneşte: "Hai dragă la ăla cu negru' simpatic!". S-ar putea crede că a nu merge la cinema e sinonim cu a nu vedea filme - greşit; mulţi, tineri dar nu numai, văd filmele acasă, la grămadă, pe monitor, fumînd ca şerpii. Să ne lamentăm atunci că românii nu văd filme? Dar cum, iată că le văd - mizerabil, înghesuit, le văd şi pace. Să ne bucurăm atunci? Not quite... În fond, cine sînt oamenii care văd filmele pe calculator? Se cam împart în două categorii, dacă mă întrebaţi pe mine. Ar fi, în primul rînd, cei mici, de la liceeni, la studenţi, care se plîng că n-au bani şi timp de cinema (deşi un bilet face cît două beri, dar în fine) şi atunci pira
