Draga revista "Formula As",
M-am hotarat sa va trimit povestea unui prieten drag, pe care l-am adorat, care mi-a marcat sufleteste copilaria si care mi-a ramas pentru toata viata o amintire de neuitat.
Aveam noua ani si, intr-o seara cu ploaie torentiala, am auzit un scancet amarat de catel. Am deschis usa si l-am cautat. Era bagat intr-un jgheab de burlan, ca sa se fereasca de ploaie. Era mic, ud, alb cu pistrui negri, urat. L-am botezat Bercu, in ciuda faptului ca avea coada mare. De atunci a inceput cea mai frumoasa prietenie dintre un copil si-un catel, iar povestea, pe cat pare de incredibila, pe atat este de adevarata.
La inceput, Bercu a dormit cu mine si cu bunica mea, in pat. Dupa ce a crescut, i s-a interzis sa mai doarma in pat si atunci Bercu a ales o alta solutie: dormea toata noaptea asezat pe labele din spate si cu botul si labele din fata ridicate pe pat. Se chema ca tot mai e pe jumatate cu mine. Nici asa n-a avut voie si atunci a tras broboada bunicii si s-a culcat sub scaun, pe ea. In cele din urma, a trebuit sa se multumeasca cu un simplu ziar. Hrana lui era ciudata: manca rosii, pepene verde, isi lua singur, cu botul, cate o samanta de dovleac din buzunarul sortului meu de la uniforma. Noi o duceam destul de greu si cred ca Bercu si-a dat seama de asta, multumindu-se cu orice. Ba si mai mult, ne aducea mereu cate ceva, mici daruri care sa ne imblanzeasca viata. Odata, i-a adus bunicii o pereche de ciorapi negri, altadata un fus, altadata un salam intreg. Toate astea erau explicabile prin faptul ca, dupa aspect, tatal sau bunicul lui fusesera caini de vanatoare. Intr-o zi, am plecat sa cumparam paine, era o iarna grea, cu zapada mare. La intoarcere, epuizata de oboseala, pur si simplu m-am oprit in troiene, nemaiputand sa inaintez. Dupa un timp, bunul prieten, intelegand ca eram in pericol, a inceput sa dea zapada din jurul m
