Intr-o zi de duminica, la biserica din Fundatica.
Cand privesti de sus, din soseaua nationala spre Fundatica, ti se deschide in fata ochilor un peisaj fabulos: la orizont Bucegii, incremeniti sub zapezi, deasupra cerul, ireal de albastru, si-un soare total, care aprinde pe dealuri si vai miliarde de diamante. Ici-colo, cate-un palc de case ingropate-n omat, cu firul fumului iesind agale pe horn. N-am mai intalnit o asemenea iarna decat in cartile cu povesti. Nici asemenea ger! Arde, ustura, calcatura bocancilor in zapada scrasneste, iar cuvintele imi ingheata pe buze inainte de-a le rosti. Incerc cu greu sa-i dau binete unei batrane ce vine, infofolita in zece cojoace, pe drum. E duminica, si sunetul clopotului de la biserica se rostogoleste prin aer ca o ghiulea de argint. Acolo merge si ea, la biserica veche din Fundatica, departe rau. Satul se intinde pana pe coastele muntelui, si iarna batrana face vreo doua ore ca sa ajunga la slujba. Cu toate astea, n-a lipsit niciodata de la biserica, imi spune. N-a intarziat niciodata de la intalnirea cu Dumnezeu. Nu s-a nascut inca iarna care sa impiedice fundatenii sa mearga la slujbele de duminica si la intalnirea cu preotul. Il cheama Basa Vicentiu si e singurul om de pe lume care se mai grijeste de sufletul lor.
Din mormanul de cojoace si de marame, batrana ma priveste cu doi ochi la fel de albastri ca cerul. "Ii de-al nostru", imi spune, "de-aici din sat. Popa-popa, nu venetic. Tineretul s-o risipit, hat in lume. Da parintele o ramas. Hai si dumneata de-l asculta. Ii cura lacrimi din gura cand vorbeste de Dumnezeu."
Da, o sa merg si eu la biserica. De asta am si venit. O rog pe batrana sa-mi tina un loc in strana. Vreau sa scriu un reportaj despre parintele Basa, preotul celui mai inalt sat de munte din Romania. Sunt doua sate de fapt: comuna Fundata si catunul ei, Fundatica. Amandoua sunt in judet
