Când noaptea e mai lungă în om
Decât noaptea, iar alfabetul stelelor cade
Într-o altă ascendenţă a vârstelor, risipirii
Spiritului în carne
În mii de alte spirite, atunci din sfărâmare
Locul fiinţei stabilit de la facere apare
Ca în androgin mirii.
Da, tu, cel sfărâmat, fragment de literă,
Nici măcar cuvânt, pluteşti carnivor şi aerian
Cu Regatul pe aripile ce fac să mişte
Întregul abis către tine.
Unde sunteţi acum consoane
Şi vocale sacre? Pe ce chip
Repede scufundat în limpezimea de brumă?
Câtă splendoare devenită nisip
Pentru a-mi arde bătăile inimii
Şi cât de beat respir
Fulgerul pielii femeilor, nesecatul fir
Ce leagă invizibilul de vizibil,
Suflu al mângâierii, intangibil tangibil.
23 oct. 2003
*
Fluture, împărat, joc de harpe,
În rug din îngeri baţi
Cu aripi ce pentru vecie
Iau dimensiunile cunoaşterii
Flăcărilor pe care le cântă cenuşa.
Vezi, un aur ars sub pământ,
Cu mine în pământ,
Umple cu vârf călătoria celestă şi subterană.
Acum suntem aceeaşi rană,
Chip al luminii ce prefigurează
Metamorfoza nopţii în arsură
Divină, cel mai greu somn,
Cel al cenuşii devenit veghere şi gardă.
Deschide-te, rană, atunci când strig - Sesam! -
Umbrei rugului rămasă pe acest dictam,
Căci Dumnezeu în timp ce ne priveşte vrea să ardă.
24 oct. 2003
*
1
Străin printre străini, aur nocturn scânteind,
Rege printre străbuni, rătăc
