Pe la mijlocul anilor '80, Iaşiul devenise celebru pentru revistele sale studenţeşti, unanim considerate, la vremea respectivă, cele mai bune din ţară. Conducătorii acestora (Valeriu Gherghel, la ,Opinia studenţească" - chiar dacă în caseta tehnică figura doar cu funcţia de redactor-şef adjunct - şi Sorin Antohi, la ,Dialog") deveneau instantaneu nucleul la care se raportau în permanenţă argumentele în dezbaterile din plenul diverselor colocvii, simpozioane, concursuri de presă studenţească, dar mai ales în lungile seri de discuţii care încheiau fiecare zi şi în care se spunea cu voce tare tot ceea ce nu se putuse spune în reuniunea propriu-zisă. Valeriu Gherghel şi Sorin Antohi - firi opuse, Sorin Antohi veşnic pasionat, comunicativ, putînd să vorbească ore întregi despre utopii, preocuparea sa principală la vremea respectivă, Valeriu Gherghel, taciturn, închis în el, vorbind economicos, ironic pînă aproape de cinism, cu accente de mizantropie despre care nu puteai şti niciodată dacă erau autentice sau mimate, oricum, era de preferat să nu te afli în raza de bătaie a băşcăliei sale - erau mereu priviţi cu o temătoare şi vag obsecvioasă admiraţie de cei din jur şi, odată exprimat, punctul lor de vedere, oferea multora calea (logică) de urmat. În anii dinainte de căderea comunismului, Valeriu Gherghel era un nume foarte respectat în mediile universitare, iar notorietatea sa era la fel de mare la Cluj, Timişoara, Craiova sau Bucureşti, ca şi în Iaşi.

O inexplicabilă tăcere s-a aşternut peste cariera lui Valeriu Gherghel în anii tranziţiei. Nu a publicat nici o carte, numele său nu a apărut în marile publicaţii culturale şi nici în amplele dezbateri de idei (?) care au inflamat, cînd şi cînd, lumea intelectuală a tranziţiei (discuţiile despre canon, revizuiri, postmodernism, şocul civilizaţiilor, Eminescu şi alte cîteva). Nu m-aş mira, de aceea, să constat