O spun din capul locului, ca lucrurile să fie limpezi: consider orice formă de extremism inacceptabilă, detestabilă şi criminală. Răul făcut de fascism, în prima jumătate a secolului trecut, şi de comunism, în a doua, sunt păcate contra omenirii ce nu trebuie prescrise niciodată. Exterminarea unui semen pe bază de rasă, în cazul fascismului, sau clasă, în cazul comunismului, sunt pete ruşinoase pe obrazul speciei umane şi nu avem nici un drept să le trecem sub tăcere. Altminteri, le vom repeta la nesfârşit şi, peste o sută de ani, intelectualii secolulul al douăzeci şi doilea se vor întreba, aşa cum o facem, acum, perplecşi, noi înşine uitându-ne în urmă: cum a fost posibil? Cum s-a coborât atât de adânc pe scara istoriei? De ce trebuie să revenim, periodic, la nivelul peşterii, al ghioagei şi al urii iraţionale?

Ani de zile, o întreagă pleiadă de intelectuali şi politicieni au făcut cariere combătând fascismul. Minunat. Am fi cu toţii vinovaţi dacă am îngădui să mai apară vreodată un Hitler, un Mussolini, un Zelea-Codreanu, un Horia Sima, un Antonescu. Dar am fi la fel de condamnabili dacă, în numele combaterii ideilor celor dintâi, vom îngădui să se nască noi Lenini, noi Stalini, noi Gheorghiu-Deji sau Ceauşeşti. Or, aici, simetriile devin, vorba lui William Blake, înfricoşătoare: toată lumea se ocupă de pericolul fascist, dar foarte puţini mai au timp şi grijă de ororile comunismului. O fi la mijloc o ordine cronologică, nu zic: ca fenomene de întindere europeană, mai întâi a fost fascismul, şi abia apoi comunismul. Şi, prin urmare, trebuie să epuizăm dezastrele celui dintâi înainte de a ne apuca de extirparea relelor celui de-al doilea.

E şi asta o tactică, mai ales dacă eşti tu însuţi comunist. În ce mă priveşte, aş adopta o poziţie frontală, de respingere a ambelor ideologii care-au devastat secolul trecut. Nu poţi fi un convingător an