Cât se poate de binevenită, în context românesc şi european, cartea lui Ovidiu Pecican intitulată Sânge şi trandafiri. Cultură ero(t)ică în epoca ştefaniană (Chişinău, Editura Cartier, 2005), care oferă o sinteză asupra cotidianului din epoca lui Ştefan cel Mare, prin femeile acestuia, sfetnici, boli, bucurii, războaie etc.: avem de-a face cu un excelent studiu de mentalitate care radiografiază epoca prin social şi politic, dar şi prin culorile şi sonorităţile vremurilor respective. Ovidiu Pecican concretizează o investigaţie la nivel de imaginar istoric, printr-o narativitate fermecătoare, de povestitor cu vocaţie; autorul este preocupat de cultura aulică din vremea lui Ştefan cel Mare, prelucrând informaţiile extrase din ornamente, bijuterii, vestimentaţie, mobilier, cântece, poveşti, interpretate din iconografia epocii şi din atmosfera de la curte. într-o primă etapă, Ovidiu Pecican este interesat de modelul eroic încarnat de Ştefan cel Mare, în care mentalul colectiv a hibridat reminiscenţe din Alexandru Macedon şi din Sfântul Gheorghe, peste care s-au suprapus alte influenţe medievale şi voievodale. întrebarea cheie a cărţii Sânge şi trandafiri este însă una mai puţin obişnuită: care este rolul imaginaţiei în reconstituirea trecutului? Cartea lui Ovidiu Pecican se circumscrie, în acest sens, metodei investigării imaginarului, punând pe tapet rolul fantasmării (şi nu al fanteziei ) în istorie.
Subintitulându-şi lucrarea Cultură ero(t)ică în epoca ştefaniană, autorul punctează ludic tema bicefală a cărţii, printr-un joc şi o formulă de captatio benevolentiae: este înţelept să procedeze astfel, hâtroşenia sa de om spiritual neprejudiciind seriozitatea cărţii, ci compensând sobrietatea aţoasă a unui demers istoric care, altfel problematizat, ar fi riscat, poate, să fie sec. Ero(t)ism ştefanian? Componenta bicefală se bazează pe faptul că agresivitatea v
