Am văzut recent spectacolul pus de regizoarea Ana Mărgineanu la Teatrul Foarte Mic. Se numeşte Vitamine, textul este scris de o tînără de douăzeci şi patru de ani, Vera Ion, este trecut prin dramAcum2, un fenomen interesant şi productiv în prima fază, pe care am urmărit-o atent, inventat de tinerii regizori şi profesorii lor de la U.N.A.T.C. Etapa a doua, oarecum nouă, are îndemnul semnificativ: "Trece-ţi graniţa! Depăşeşte-ţi limitele! Scrie un text dramatic din care să iasă un spectacol. Căutăm texte exportabile, agresive, adevărate, nesimţite, demente, implicate!"... Mă rog. Scenariul Verei Ion este lucrat şi prelucrat, probabil, cu toată trupa de realizatori, regizor, actori, scenograf, compozitor etc. Aşa cum se face peste tot cînd autorul este viu şi mobil şi se poate alătura echipei. Trebuie să spun din capul locului că, dincolo de amuzamentul uşurel şi punctual, în ceea ce mă priveşte, nu am plecat extrem de convinsă de experiment. Util, probabil, ca orice experiment.

Am urmărit-o pe Ana Mărgineanu din studenţia ei,

m-a atras ceva din fiinţa ei de creator tînăr şi neliniştit,

i-am admirat forţa, determinarea pe care o are, tenacitatea, dincolo de înfăţişarea ei gracilă, de un tip de sensibilitate ce poate să funcţioneze ca un obstacol în societatea noastră simpatică şi originală. În tot ce am văzut făcut de ea am găsit interes, o palpitaţie adevărată, profundă, am simţit că-i pasă, am descoperit spaţiul în care se mişcă, în care se conturează un stil, un profil de creator. Am mers pe mîna ei pînă la capăt la spectacolul 89.89... fierbinte după '89, de exemplu, m-a surprins plăcut vigoarea cu care a tăiat şi asamblat scenariul după piese ale unor dramaturgi contemporani, m-a emoţionat perspectiva ei faţă de istoria noastră comunistă ca şi felul în care a lucrat cu actorii, impulsul pe care i l-a dat lui Gheorghe Visu,