Discordia de la sfarsitul anului 2005 si începutul lui 2006 legata de pastrarea Mitropoliei Ardealului la Sibiu sau de mutarea ei la Cluj a scorojit si otravit imaginea Bisericii Ortodoxe Romane, considerata, imediat dupa caderea regimului Ceausescu, dar si în anii urmatori, a fi un factor de stabilitate si încredere în Romania postcomunista, alaturi de institutia Armatei. BOR a avut în postcomunismul romanesc o imagine prospera si creditabila, desi figura patriarhului Teoctist fusese invalidata, blamata si vestejita efemer din pricina compromisurilor facute în timpul regimului ceausist. Nu intru în amanuntele motivatiilor legate de mutarea Mitropoliei Ardealului la Cluj sau de conservarea acesteia la Sibiu, întrucat fiecare dintre parti si-a avut argumentele si demonstratia sa. Dar discordia respectiva a aratat ca BOR este o institutie la fel de minata de orgolii, rivalitati si intrigi, precum orice alta institutie romaneasca. Discordia a indicat ca ierarhii ortodocsi sunt si ei oameni supusi greselilor, cu defecte, slabiciuni, ambiguitati, poate chiar ipocrizii - fapt nu neaparat inedit si iesit din comun pentru carnavalul decazut al Romaniei (fie aceasta comunista sau postcomunista). Tensionati din pricina imaginii sifonate a BOR, ierarhii au mizat, cu chiu cu vai, pe un armistitiu: se cuvine subliniat, însa, ca nu eventuala nemultumire ori dezamagire a credinciosilor a catalizat armistitiul cu pricina, ci tocmai dorinta de a sublima imaginea ofilita si coclita a institutiei Bisericii, în urma scandalului declansat. Imi închipui ce pamflet anticlerical virulent ar fi scris publicistul Arghezi (combativ excesiv si teribil de insolent în primii sai ani de gazetarie, marcati de critica exaltata a institutiei Bisericii Ortodoxe), daca ar fi avut prilejul sa asiste la actuala “dihonie” de ambitii si orgolii din BOR. Ar fi suduit cu asupra de masura! Pentru linistirea o