S-a vazut nu de putine ori în istorie ca atingerea coardei nationaliste poate trezi poporului sentimentul pierdut sau atrofiat al solidaritatii si unitatii cu liderii care îi propun un proiect grandios, de cele mai multe ori nebunesc. Hitler a facut la fel, afirmand dreptul germanilor la spatiu vital si la reuniunea într-o Germanie Mare. Mahmud Ahmadinejad, presedintele Iranului, pare sa faca acelasi lucru cu trambitarea ambitiilor nucleare (vezi si numerele 753 si 800 ale revistei 22). Ce urmareste Ahmadinejad? Scopul pare a fi dublu. Pe plan intern, se doreste realizarea unei coeziuni interne în jurul principiilor “Revolutiei Islamice” serios zdruncinate de problemele interne. Pe plan extern, se urmareste ralierea lumii islamice ramase fara un stindard al rezistentei antiamericane si antiisraeliene si se cauta solidaritate regionala împotriva ingerintelor SUA si ale aliatilor în Irak, Liban, teritoriile palestiniene si în întreaga regiune. Cele doua obiective se sustin reciproc. Cei doi iepuri se spera a fi prinsi în acelasi timp. Subiectul ales ca liant al celor doua obiective si factor catalizator este dreptul Iranului la energie nucleara.

Cu cat SUA si europenii se vor opune mai mult programului nuclear iranian, cu atat retorica dreptului Iranului va hrani în mintile multor islamisti de rand din lume imaginea persilor de campioni ai luptei tuturor musulmanilor împotriva noilor cruciati. Conducerea de la Teheran spera in consolidarea perceptiei unui complot împotriva lumii islamice pentru a nu se dezvolta. Declaratiile inflamatoare la adresa SUA, “Marele Satan”, privind stergerea Israelului de pe fata pamantului, mutarea evreilor în Europa sau SUA, negarea Holocaustului pot fi interpretate si ca parte a strategiei de a rezona cat mai direct în inimile musulmanilor din regiune, care ar vedea astfel ca occidentalii si evreii nu vor sa lase o tara musulmana sa