C(RAMPE) Nu stiu tu cum esti, dar eu ma ingrijorasem foarte rau din cauza ca n-o mai vedeam in televizor pe Marina Almasan. Cate nopti nu mi-am pierdut eu tot gandindu-ma la ce mai face Marina Almasan! Cum m-am mai perpelit eu! Cand pe-o parte, cand pe alta! Groaznice insomnii imi chinuiau creierul, in sarcina caruia singura grija ramasese sa ma salveze, dupa puterea lui de reactie, de la un colaps intelectual. Faptul acesta ar fi fost o adevarata tragedie atat pentru mine, cat si pentru cei care au fericirea sa-mi fie contemporani.
Nu, deci nu! Trebuia sa fac ceva. Cu grija, ca sa nu ma sparg, am luat telecomanda si daca n-am butonat-o de numaâ-numaâ. Se facuse tarziu. Soarele apusese dupa cerul ca de clestar sau ceva de genul asta. Luna ca o pata... aaa... luna ca o pata. O terifianta noapte ma avertiza ca ma va chinui din nou cu lungi si chinuitoare insomnii. Bref, era vai de capul meu!
Incepusem, ca de obicei, sa ma obisnuiesc cu gandul a ceea ce va urma. Naspa de mine si misto de tine. Cu o ultima fortare, am apasat, aiurea-n tramvai, unul dintre multele butoane ale telecomenzii (ma plictisisem de sagetuta-n sus, cat si de sagetuta-n jos). Era acolo, oameni buni cu suflet bun! Era acolo! Marina Almasan, in persoana, imi innobila ecranul televizorului si sistemul auditiv cu frumoasa ei voce! Marina Almasan! De fapt, ce zic eu "Marina Almasan". Sa zic "esenta de Marina Almasan". Sa zic "floare de colt". Era visul si esenta lui. Era ea cu "e" mare: Marina!
Deci, draguta, relaxata complet, am stat s-o ascult cu minutele intregi. Vorbea cu niste copii care pareau inteligenti. Ceea ce, cred eu, chiar erau de-adevaratelea inteligenti, deoarece unul a zis ca el vrea un studio la New York, fapt care m-a facut sa ma gandesc ca eu, sa moara Tack si Pack, nu m-am gandit niciodata sa-mi fac studio la New York. In dulcele ei stil, Marinuta ii intrerupea
