Poate că pe lumea asta or mai fi existînd oameni cărora, oricît ţi-ai scormoni amintirile, să nu le găseşti nimic de reproşat. Eu n-am cunoscut decît unul, căruia la naştere i s-au dat toate darurile şi, cu fiecare an trăit, a trebuit să le dea pe rînd înapoi, de parcă nu i s-ar fi cuvenit nimic, de parcă soarta însăşi greşise destinatarul. Marta Cozmin (Marta Pop) a fost o lumină, un miez incandescent, arzînd mocnit şi nevăzut de nimeni într-o peşteră. La ea s-au încurcat toate drumurile care ar fi trebuit s-o ducă sus pe platourile înalte ale aleşilor. Mă exprim patetic, cuvintele sînt voit căutate pentru că nu vreau să mi se vadă revolta... pentru că, iată, azi, la cîteva zile de la plecarea ei definitivă, sînt rea şi plină de ură! Fetiţa Marta Bentoiu s-a născut într-o veche familie care a dat personalităţi marcante. Tatăl ei a fost ministru într-un guvern liberal. A putrezit î n închisorile comuniste. A murit ca un martir. în ciuda unei fragilităţi pe care o emana alcătuirea ei materială - parcă o văd, o fetiţă mică, slăbuţă, blondă, uşor cîrnă, poate cîţiva pistrui pe tenul foarte alb - Marta era puternică, Marta rîdea mereu, Marta nu se plîngea de nimic, Marta era corectă, punctuală, generoasă, dreaptă, Marta era dulce, plină de umor, doldora de lecturi, cu o minte brici, Marta era talentată. Am cunoscut-o la Biblioteca Centrală de Stat prin 1957. A organizat la Tribunal, într-o sală de judecată, un spectacol de neuitat - un proces literar după Verişoara Bette de Balzac. Ea a făcut tot, scenariu, regie, efecte de lumină, procurarea costumelor... a fost un succes răsunător. La un moment dat Marta a plecat de la Bibliotecă. Nici azi nu ştiu, nu-mi amintesc pur şi simplu, cred că, mai mult ca sigur, Securitatea alias Serviciul de cadre au funcţionat prompt. Marta a locuit o vreme într-un bloc de lîngă Cişmigiu cu soţul ei, Alexandru Miran (dr. Mircea Pop). Am fos