Duminica trecută, pe când scriam prezentarea la volumul Femeia de la miezul nopţii de Radu Albala, care stă să apară, şi fiind o oră la care mi se face în genere foame, a trebuit să mă întrerup din scris şi să caut o soluţie eficientă de rezolvare a conflictului de interese între mâna care scrie şi foamea care roade. Am crezut că găsesc calea ideală punând la fiert, în bucătărie, câţiva cartofi: nu trebuie să le ţii de urât, potriveşti focul, pui capacul lăsând o mică fantă, apoi poţi sta la calculator şi, când vine momentul, stingi aragazul şi-ţi potoleşti neliniştea existenţială concentrată în stomac. Nu pusesem însă la socoteală pasiunea cu care revedeam proza lui Albala, misterele lui care se desprind unul din altul pentru a închide cercul abia la urmă, precum şi savuroasele lui amintiri de tinereţe bine încuibate în povestire. De la el învăţasem, când l-am citit prima dată, ce înseamnă o ediţie depareiată şi ce e cu seria de Propyläen Kunstgeschichte, de la el aveam adunat un mic dicţionar de cuvinte rare, de la el aflasem ce e un sommelier, pronunţat acolo de un rus, samelie, de la el legende despre profesorii de la Drept de altădată. Felul în care câte un obiect, de pildă o carte cu o pagină lipsă, secretă pânza de păianjen a povestirii care prinde cu rafinament personajele mi s-a părut din nou fără cusur.

M-a amuzat - căci îl uitasem cu desăvârşire - să descopăr îndemnul care se afişase la un moment dat în Parlamentul anilor '30 ai secolului trecut şi care astăzi ar avea o mult mai mare acoperire: ,Domnii Miniştri sunt rugaţi să nu plece înainte de a veni!" Am fost, din nou, cucerită de libertatea lumii lui, la care bunul plac şi bunul gust se concurează (crima cea mai mare, în cartea aceasta nu fără crime, este le mauvais goűt), de lipsa de prejudecăţi a naratorului-martor, de înţelegerea lui profundă, care ignoră superb orice imperativ istoric