Procopseala unui liceu cu nume nu se-adună, peste ani, din cifre înşirate de plaivaz funcţionăresc. Din topuri, adică, pe ţară, pe judeţ, pe oraş. Şi nu fiindcă n-ar avea importanţă - atîrnă, fireşte, greu în decizii, în glorii, în duşmănii - ci, mai curînd, pentru că, luate-n vrac, statisticile nu preţuiesc, nicidecum, cît o (mică) literatură. Mă gîndesc la ,mitologiile" de tot felul, de la ponturile şi, deopotrivă, anecdotele ,de groază" servite bobocilor, la poveştile care întreţin un ,statut", cum o fi el şi, în fine, deliciu pe care doar cîteva şcoli şi-l permit, la jurnale ori romane cunoscute. E un trafic (literar) cu amintiri şi embleme ce-l fac mai ades alumnii, din cînd în cînd profesorii lor, şi care prinde cel mai bine - deşi nu-i şcoală să nu-şi aibă ,cronicarii" - cu osebire acolo unde tradiţia au confirmat-o scriitorii.

,Liceul Centenar" din cartea recentă a lui Adrian Costache, Apocalipsa după Ian (nu-mi pot opri, cu orice preţ, un zîmbet la aşa un titlu de speriat...), nu există şi n-a existat. Dar e, de bună seamă, o ,utopie" selon le modčle. Originalul, colegiul, e dat în vileag, chiar dacă nu stai să faci o nepermisă, în fond, detectivistică, de multe amănunte: aşezarea, aproape de catedrala romano-catolică, pe străduţa care se înfundă, între două case vechi, ştirbindu-i cîtva eleganţa interbelică, coloanele, frescele din hol, bustul fostului director, Ştefan Pop şi... secretara şefă (fireşte, pour les connaisseurs, totuşi...). Sf. Sava (& Bălcescu) al Bucureştilor de ieri şi de azi. Atît, deocamdată, despre locul molcomei apocalipse. Ian (Munteanu), a cărui lume se sfîrşeşte scîrţiind ca balamaua roasă a unei uşi de cancelarie, e, întîi (vorbim de anii '80), un june profesor de literatură cu ucenicia în provincie, servit pe tavă unei dăscălimi cu tabieturi. De şcoală veche. Pe urmă - romanul se joacă, înţelegeţi, cu două ,calupuri" d