Au trecut mai bine de şapte ani de la dispariţia lui Ion Dumitriu, şi prezenţa picturii sale în spaţiul public este încă destul de palidă. Nici sălile de expoziţii şi nici piaţa de artă nu au reacţii pe măsura consistenţei şi importanţei unei opere duse pînă la capăt, în pofida dispariţiei premature a pictorului, şi a unui mesaj artistic riguros definit. Pe 1 martie, el ar fi împlinit 62 de ani, dar circumstanţele posterităţii fac încă necesară o întrebare elementară. Cine este, de fapt, Ion Dumitriu? Răspunsul ar putea începe aşa: departe de a fi un pictor al obiectelor, al substanţelor şi al materialităţii în accepţiunea ei generală, Dumitriu este permanent un hermeneut în cîmpul conceptelor şi un neobosit creator de noţiuni plastice. El nu negociază cu datele imanente ale modelelor sale, ci încearcă să creeze categorii, să propună modele absolute în care să se regăsească toate variantele concrete posibile. Şi, din acest punct de vedere, chiar dacă pictorul vibrează spiritual şi se aşază într-un ambiguu spaţiu metafizic, asemenea artiştilor noştri din generaţia 70, ca strategie a construcţiei formei şi ca tip de asumare a limbajului el este esenţialmente un optzecist. Lumea capătă realitate şi consistenţă nu prin îndemînarea mimetică a pictorului, prin fidelitatea lui faţă de un reper preexistent, ci prin grilele de lectură la care este supusă, ceea ce înseamnă, implicit, că ea se naşte şi se validează exclusiv în procesul formulării. Obiectul există în pictura sa în măsura în care convenţiile expresiei, ştiinţa codificării şi capacitatea de a reactiva mecanismele memoriei îşi propun să-i accepte şi să-i vehiculeze această existenţă. In clipa în care interesele comunicării se schimbă, prin reevaluarea limbajului şi prin resemnificarea textului, realitatea însăşi îşi modifică natura şi îşi primeneşte fizionomia. Aşa cum textualiştii generaţiei 80 exhibă auctorialita