Dupa decizia Curtii Martiale din Virginia de a-l achita pe sergentul Christopher Van Goethem, ucigasul lui Teo Peter, s-a vorbit si s-a scris la noi despre demnitatea nationala, despre demnitatea calcata in picioare chiar de catre aliatii nostri americani. Presedintele insusi a vorbit despre “dispret”, premierul a promis sprijin guvernamental pentru deschiderea unui proces civil. Ma intreb insa daca n-ar fi fost cazul - daca nu este cazul - ca presedintele nostru sa-i trimita un mesaj presedintelui Bush, in care sa-i atraga atentia in modul cel mai formal cu putinta asupra injustitiei flagrante a respectivei hotarari judecatoresti, care sfideaza fapte certe, cunoscute, difuzate prin mass-media intr-un teritoriu locuit de o populatie catusi de putin ostila, acceptand, dimpotriva, riscurile instalarii unor baze militare americane? Dupa accidentul produs, dupa crima prin imprudenta si iresponsabilitate, comisa de puscasul marin, decizia achitarii lui nu poate provoca aici decat stupefactie si consternare generala. La ce ne mai putem astepta din partea militarilor americani protejati intr-un asemenea mod? Desigur, tratatul pe care Romania l-a semnat cu Statele Unite - si ale carui consecinte incepem sa le masuram abia acum, desi partenerii nostri europeni ni le-au semnalat din vreme - limiteaza din start posibilitatile de reactie oficiale, dar a face doar declaratii pentru presa autohtona inseamna foarte putin. Ma intreb, la fel, daca autoritatile noastre juridice n-ar fi trebuit sa se ocupe de acest caz macar atat incat sa faca posibila prezenta soferului de taxi supravietuitor al accidentului ca martor la procesul din America. Am lasat totul pe seama justitiei americane, pe seama unui procuror militar care - spre dezonoarea lui - a instrumentat astfel probele, incat din cuprinsul lor a lipsit insasi victima. Exista in Romania un veritabil mit al justitiei americane, bi