Reţetă: se ia un artist necunoscut sau aflat în curs de afirmare. Artistul comite suicid în condiţii misterioase. Titluri cu litere de-o şchioapă, bliţuri orbitoare, succesul vine de la sine, vînzările cresc vertiginos, faima se clădeşte rapid pe stafia sinucigaşului, consacrarea e home-delivered în linţoliu. Ian Curtis şi Kurt Cobain sînt doar două nume, dar cu siguranţă mai sînt şi altele. E clar că receptarea prin această grilă nu e prea onestă. În definitiv, nu ştii ce cumperi: ,produsul" în sine sau povestea tristă, ,adevărată" şi (mai ales) romantică a unei morţi violente? Un bilet de sinucigaş, de regulă, patetic-ambiguu-mistificator, nu poate şi nu trebuie să fie un certificat de garanţie.
Există o sumedenie de sinucigaşi printre autorii de literatură şi e adevărat că multora dintre ei şi biografia funestă a fost cea care le-a vîndut cărţile, fără ca asta să devină neapărat o regulă. Ar putea fi o simplă coincidenţă. Sau nu. Cazul americanului John Kennedy Toole e unul special: pentru prima oară îmi vine să zic, Doamne păzeşte, că viaţa se vede limpede prin ochiurile lejere din plasa ficţiunii! Cartea îl modifică aproape somatic pe autorul ei: după ce încearcă fără succes, vreme de doi ani, să-şi publice romanul, intitulat Conjuraţia imbecililor, J.K.Toole face o gravă depresie (accentuată probabil şi de mediul în care trăieşte, otrăvit de afectele unei mame posesive), transformîndu-se din genialoidul ,Ken", universitar precoce la nici treizeci de ani, în obezul ciudat şi depresiv care bea, se droghează şi, în final, se sinucide în 1969, asfixiindu-se în propria-i maşină cu un furtun de grădină cuplat la ţeava de eşapament (nu împlinise încă 32 de ani). Convinsă că fiul ei a scris un roman genial, Thelma Toole e cea care luptă mai bine de un deceniu şi reuşeşte, în cele din urmă, să-l publice în 1980. În 1981 lui Toole i se decernează Pulitzer-ul
