Iar mă apuc de critică de întâmpinare, şi, inevitabil, trebuie deja să îmi aleg un mal de-al Atlanticului sau altul. Pentru că e vorba de încă un film - prezent şi la DaKino în acest an - care induce un fervent dezacord între criticii americani, care l-au inclus în malaxorul Globurilor de Aur (din care n-a ieşit cu fruntea sus), şi cei britanici, care s-au luat cu mâinile de cap. Pe scurt, explicaţia sună aşa: rampa acestui articol e ocupată de un recent foarte lungmetraj (pe gustul meu) de Woody Allen făcut în Anglia cu finanţare BBC. Care finanţare l-a influenţat şi pe el, motiv pentru care această peliculă n-a avut fundalul newyorkez pe care i-l prevăzuse iniţial cineastul, ci, din cauza provenienţei sumei, s-a mutat pe perfidul Albion. Din nefericire, nu va fi o critică de întâmpinare pozitivă, cu sarea-n bucate. Mai degrabă, a fost un lungmetraj care m-a lăsat cu ochii în soare. Şi cu sare în ei.
Când vezi începutul, prevezi din primele cinci minute că va fi ,o poveste de parvenire" în genul Rebecca Sharp din Bâlciul deşertăciunilor. Asta pentru că arareori găseşti un irlandez sărac, de pe fundul societăţii (ar vrea filmul să crezi) ca şi Chris Wilton (Jonathan Rhys-Meyers), care să articuleze o engleză cu un asemenea accent ,posh metropolitan". Oricine are o coastă de anglofil în el ştie că pentru o asemenea schimbare de accent, las intonaţia deoparte, e nevoie de ceva muncă, nu glumă. Nu e singura gafă de gen, mai spicuiesc câteva din comentariul unui critic răutăcios: englezii amatori de operă nu se dau în vânt după Andrew Lloyd Weber, nu se spune ,the Tate Modern", articolul nu are ce căuta acolo, ,Eleanor" are accent pe prima silabă. În paranteză fie spus, ca să afli ultima chichiţă, nu trebuie altceva decât să fi auzit măcar o dată melodia ,Eleanor Rigby" de la The Beatles...
Aud deja cum mi se reproşează, ca şi atunci când dau de
