Pe genericul de inceput al ultimului film semnat de Steven Spielberg, titlul München (Munich) se desprinde dintr-o lunga lista de mari orase ale lumii, care umplu intreg ecranul. Pe parcurs, vom realiza ca fiecare dintre aceste metropole are o oarecare legatura cu actiunea peliculei; in fiecare dintre ele se manifesta violenta, venind fie din partea gruparilor teroriste, fie din a celor antiteroriste. Spielberg pare a spune ca filmul sau putea sa se cheme la fel de bine Ierusalim sau Tel Aviv, dar si Londra, Paris sau… New York York (s-a discutat mult, poate chiar excesiv, despre semnificatia cadrului final, cu Turnurile Gemene, care ar sugera ca exista o filiatie intre atentatul care a indoliat Jocurile Olimpice din 1972 si cel care a umplut de lacrimi America in 11 septembrie 2001). Concluzia vine de la sine: popularul regizor nu a intentionat sa vorbeasca (doar) despre un anumit atentat terorist si consecintele sale („dialogul“ cu „replici“ otravite aparut intre cele doua tabere, la care se refera un personaj), ci despre esenta violentei.
Si totusi, filmul se cheama München, iar Spielberg tine sa isi justifice alegerea, asa ca fragmenteaza povestea agentului israelian Avner (un Eric Bana la superlativ) si a oamenilor sai, introducind tam-nisam, in momentele de aparenta acalmie (dar si de tulburare sufleteasca pentru erou), trei flashback-uri cu evenimentele tragice petrecute in Satul Olimpic si pe aeroportul din München la inceputul lui septembrie 1972. De ce tam-nisam? Pentru ca secventele ne apar ca amintiri (viziuni?!?) ale lui Avner, care participase la operatiunile de salvare a ostaticilor israelieni, la fel ca jumatate din planeta, doar prin intermediul televizorului. Iar ultimul flashback, suprapus peste o scena de sex, este de efect (genul de efect pe care il intilnim in productiile de serie B cu pretentii artistice), dar si antispielbergian.
