1-3. Nu mai citesc de multa vreme atit de plicticoasa publicatie Idei in dialog, asa ca n-am de unde sa stiu care sint ultimele cogitatii ale dlui Dan C. Mihailescu in materie de jurnalism cultural. Merg insa pe mina dvs. si iau de bune cele spuse. Ce n-am inteles eu prea bine e daca teoreticianul acestui nou tip de discurs „critic“, dincolo de faptul ca il descrie, ii si acorda girul sau scriitorintic si atoateapreciator. S-ar parea, totusi, ca fenomenul e taxat pozitiv. Ce pot sa zic? Sa fie primit! Gusturile nu se discuta, iar dreptul la opinie e consfintit prin Constitutie.
Prin urmare, profit si eu de acest drept pentru a declara ca pe mine jurnalismul cultural ma enerveaza la fel de tare ca si reclamele de la televizor. Nu mi-au placut niciodata emitentii de mesaje care profita de conditia mea de consumator pentru a-mi sparge urechile cu pachete de decibeli mult peste limita admisa. Or, jurnalismul cultural e tot o chestie care tipa, sare in ochi, te ataca subliminal la presupusele mecanisme ale placerilor tale ascunse (curiozitatea, birfa, tentatia culiselor etc.). Tu esti un consumator onest care cauta informatie si realitate culturala la zi, iar ceea ce ti se ofera in paginile ziarelor sau pe sticla televizorului are si nu are legatura cu modestele tale asteptari si deziderate. Informatia devine spectacol, in functie de circumstante, evenimentele mici devin mari si invers (fara ca tu sa intelegi de ce), cultura pare o mondenitate intre altele, ca moda, automobilismul si fotbalul de superclasa. Jurnalismul cultural se face cu vipuri si subiecte cit mai fierbinti, intr-o feerie de titluri hard, fotografii cu subintelesuri si subtile indemnuri la idolatrie.
Insa, cum totul e limitat pe lumea asta, aproape totul se repeta si aici – si oamenii si temele – dupa principiul „alta palarie pentru aceeasi Marie“. Intr-o cultura atit de mica
