Doua neintelegeri de sens opus au o lunga traditie in legatura cu sintagma din titlu: conform primeia, Eminescu a fost un adevarat savant, cu merite remarcabile in cercetare; conform celei de a doua, relatia poetului cu matematica este de domeniul derizoriului, deci nu merita atentie. Dl Liviu Ornea (Observator cultural, nr. 48 (305), p. 8) se incadreaza la aceasta din urma. Reflectiile cu aer matematic ale poetului i se par „banale observatii, locuri comune, poate auzite si notate s…t“. L.O. se intreaba: „Ce garantie avem ca scriind «cubul e finit, sfera e infinita», Eminescu avea in vedere sau doar intuia subtila distinctie dintre numerele rationale si cele irationale, care conduc la trecerea la limita, procedeu inevitabil in calculul ariei si al volumului sferei?“.
Semnificatia unui text nu este un atribut intrinsec al acestuia, ci rezultatul unui act de lectura si interpretare, pentru care nu se poate oferi o garantie, trebuind sa ne multumim cu aprecieri in termeni de ipoteza si plauzibilitate. Avea Eminescu o reprezentare corecta a ideii de convergenta, de trecere la limita si, pe aceasta baza, a distinctiei dintre numerele irationale si cele rationale? Plauzibilitatea unui raspuns afirmativ rezulta din reflectii eminesciene ca acelea pe care le reproducem la paginile 24 si 29 din Intilnirea extremelor: „Experienta noastra s-ar putea deci exprima in mod matematic astfel: 1+2+3+4+5+…+x. Acest x ramine vecinic nedescoperit, precum nu se poate afla decit aproximativ in mai mult sau mai putin radacina patrata a lui 7“; „Orice marime finita, diviza printr-o alta care are tendinta de a creste in progresiune infinita duce la 0, la pieire“.
Aceste notatii dateaza din anii ’70 si ’80 ai secolului al XIX-lea, cind ideile de baza ale analizei matematice abia se cristalizau in Occident intr-o forma cit de cit riguroasa si aveau inca sa astepte mu
