1-2-3. Jurnalismul cultural este un serviciu public de culturalizare adaptativa, reductionista, specific vietii expeditive, mediatice, in care traim. El se construieste pe o logica minimalista, preponderent descriptiva, si se adreseaza unui public minimalist, dar binevoitor, adica unor oameni care tin sa ramina, dintr-un motiv sau altul (de regula profan, mimetic), in proximitatea spiritului, fara sa citeasca sau sa inteleaga prea mult, eliminind din ecuatia unei asemenea apropieri neangajante trudnicul efort de initiere sistematica – intinsa uneori pe ani sau pe decenii lungi, istovitoare – pe care-l presupune substanta autentica a culturii.
Pentru multi practicanti ai sai, dar mai ales pentru marea majoritate a beneficiarilor (a caror „cerere“ de piata a generat specia), jurnalismul cultural este un expedient consensual, cultivat intr-o epoca preponderent foiletonistica, foarte diluata axiologic, foarte populara (in toate sensurile posibile ale termenului...), care priveste profunzimea si specializarea cu o imensa mefienta, taxindu-le drept orgoliu, elitism subtire sau drept cine stie ce exotism pretios, suspect si condamnabil.
Atita vreme cit nu-si depaseste conditia, jurnalismul cultural ramine o preocupare plauzibila, impusa de logica pietei. Problemele incep in momentul in care aceasta anticamera prea zglobie, prea zgomotoasa, pentru care cultura e doar o forma de distractie colectiva, un eveniment doar mediatic, accidental, nu ceva organic sau existential, se prezinta pe sine ca salon spilcuit, dintr-o propensiune fireasca a periferiei de a avansa spre centru.
Acest glisaj genereaza rasturnarile de valori, ierarhizarile conjuncturale, confuzia, complicitatile insidioase, accidentele „de top“, vedetizarea arbitrara sau chiar impostura, pe care le vedem la tot pasul in societatea romaneasca. Pentru multi jurnalisti culturali, e
