Nu stiu daca Alex. Leo Serban s-a gindit vreodata sa descinda pe un „platou de filmare“ ca realizator, dar cum noile tehnologii sublimeaza „platoul“ insusi, el ar fi primul in masura sa faca gestul prin care in cinematograful romanesc s-ar institui un corespondent a ceea ce confratii literatori numesc „poezia criticilor“, a ceea ce in alte cinematografii a dat o noua turnura cite unei intregi scoli, ca Noul Val Francez. Nu-i de scos din calcul aceasta sansa, in confruntarea cu cele doua tare complementare ale filmului autohton dintotdeauna: „handicapul cultural“ care ne-a vamuit mai drastic decit dictaturile secolului trecut si utopia „singularitatii providentiale“ care ameninta si noul val regizoral ivit in 2001-2002, ca si cum am fi condamnati sa avem cite un unic cineast veritabil, izolat in fiece sfert de secol.
Ultima atestare a altei sanse, poate fantezista, dar certa ca provocare ontologica, este noua iesire la rampa a lui Alex. Leo Serban ca artist fotografic, in doua manifestari concomitente si gemene, dar atit de diferit concepute si formatate, incit ne putem inchipui ca pina la o varianta „ecranista“ n-ar mai fi decit inca un pas: un set de 19 fotografii vernisate la mijlocul lui ianuarie 2006 la ceainaria Librariei Carturesti, alese (cu o exceptie, pare-mi-se) dintre cele 56 reproduse in volumele RetroVizoare 1 si 2 pe site-ul www.liternet.ro.
Setul restrins e un fel de road-movie in stop cadre, panotate circular in formate mari (100x70 cm.) pe peretii ceainariei, ca urme ale traseelor zig-zagate in timp si spatiu ale pietonului pe strazile, prin parcurile, pe cheiurile oraselor lumii, fiecare excerpt purtind in loc de titlu o localizare si o data: Lisabona 1998 (unde mai fusese in 1997), Paris 1998 (unde a mai fost si va mai fi) s.a.m.d. (Seatle, Londra, San Sebastian, New York, Versailles, Pesaro, Arles, Avignon).
In sc
