Nu sint foarte convinsa ca tema propusa de Observatorul cultural e una pe care mediile romanesti – si chiar invatamintul universitar – sint dispuse sa o ia cu adevarat in serios. Suspiciunea mea se bazeaza pe un cumul de experiente in ambele cimpuri, dominate la nivelul metalitatilor de o comuna autosuficienta, pe de-o parte, si de-un set compact de prejudecati autoexclusiviste, pe de alta. Domeniul temei, fie aceasta exprimata si ca serie de simple intrebari (Exista jurnalism cultural diferit/specific in raport cu jurnalismul propriu-zis?; Exista necesitatea unei pregatiri specifice in cimpul jurnalismului cultural si, daca da, cum ar trebui ea sa arate la nivel curricular?

?; Care e relatia dintre jurnalismul cultural si gindirea critica asupra culturii, in diversele ei manifestari de discurs?) e mult mai vast, mult mai tulburator si mult mai confuz configurat, in realitate, decit sintem dispusi cu totii, jurnalisti si dascali, publicuri si manageri de presa, sa admitem. Asumarea unor asemenea – pe cit de simple aparent, pe atit de urgente si grave – intrebari nu intra nici pe departe pe agenda de prioritati ale zilei. Ca e rau, sau macar periculos, mi se pare o certitudine. Astfel incit, cu tot scepticismul, voi incerca sa rezum citeva puncte de vedere.

In primul rind, impartasesc, alaturi de alti analisti ai fenomenului mediatic, de la noi si din alte parti, convingerea ca starea de confuzie care domneste in practica jurnalistica de astazi are o foarte complexa explicatie istorica si chiar antropologica.

Structurile sociale ale lumii contemporane cuprind, in dozaje foarte alambicate, sisteme de mentalitati si practici culturale provenind din paliere sociale, epoci si operatori epistemici complet diferiti.

Mai pe romaneste spus, sintem contemporani, fara sa ne dam seama, cu propriii stramosi, si tinem ascuns in propriul cap