Am s-o iau mai pe ocolite. Netam-nesam, a ajuns sa-mi placa o piesa muzicala interpretata de Coldplay. Nu ca viata n-ar avea si surprize mai mari, dar cind m-am trezit ca o fredonez pe strada, la dus si in somn, m-am intrebat ingrijorat de ce. In fond, piesa care ma obseda, Talk, incepe cu aceeasi smiorcaiala monotona din toate cintecele lui Chris Martin. Vine insa refrenul, care schimba tot. M-au cuprins remuscarile. Fusesem nedrept. Imi lipsise rabdarea. Au scos ei trei albume la fel, dar, uite, cu hitul asta au dres-o. E altceva. E marea cotitura. E adevaratul Coldplay, perla ascunsa in scoica, fluturele iesit din larva. Ceva ma siciia, insa, un detaliu care simteam ca imi scapa... Si mi-am amintit. Citisem o cronica anul trecut, cind isi lansasera ultimul album.
Scria acolo despre un cintec construit pe o tema luata de la grupul german Kraftwerk, tema folosita ca un omagiu sincer. Ar fi trebuit sa ma prind, dar nu-i mai ascultasem din copilarie pe fondatorii muzicii electronice de larg consum. Talk e pur si simplu refrenul de la trupa Computer Love, dar facut pe chitara, nu pe sintetizator. Mi-a venit inima la loc. Pina la urma nu ma inselasem. Normal ca sunau mai bine Chris si flacaii lui, doar cintau piesa altora! I-am multumit in gind criticului. Primisem o informatie valoroasa. Nu era prima oara cind vedeam altfel lucrurile si nu era vorba doar de el, ci, in general, de publicatia la care scrie. Articolul aparuse in Sunday Times, in suplimentul de cultura. De care sint dependent. Fara doza saptaminala de lectura, nu mi-e bine.
- Paginile de cultura sint primele pe care le scot din tot mormanul
Sunday Times e ceea ce se cheama un „ziar de duminica“. Intelegi despre ce este vorba numai daca ai produsul in fata. Si in brate. L-am pus pe cintar: 1,4 kilograme. Costa o lira si 60 de penny – cit doua piini, sapte tigari sau jumatate
