Îmi place muzica trupei Iris, dar m-am săturat de concertele acestora, mult prea dese, de la Târgu Mureş. Orice eveniment, minor sau major, este marcat cu o cântare a trupei, ceea ce nu face decât să demonetizeze notorietatea artiştilor. Normal, cui îi place, merge, cui nu, stă acasă, însă prezenţa continuă a soliştilor pe scenele mureşene ne creează senzaţia de saţietate. La fel cum se întâmplă şi cu un aliment gustos; dacă ajungi să ţi-l permiţi în fiecare zi ajunge să ţi se facă greaţă. Nu ştiu ce combinaţie are primarul cu Iris sau cu impresarul lor, însă e clar că trupa este prezentă obliga-

toriu chiar şi atunci când se inaugurează o clanţă din bani publici. Este binecunoscut faptul că Iris nu este o trupă ieftină, ceea ce ne duce cu gândul la două variante: ori se dau prea mulţi bani de la buget ori se cade la pace pentru sume mai mici. Nu cred totuşi că sunt nevoiţi să scadă din onorariu doar de dragul „acestui minunat public", aşa cum ne caracterizează orice mare cântăreţ sau prestator de play-back. Oricum, asta o spun în fiecare oraş, aşa că nu-i mare motiv de mândrie.

Nu ştiu cine se ocupă de marketingul trupei Iris, dar anunţul morbid, făcut din când în când, că Minculescu mai are doar câteva zile de trăit, poate că duce la creşterea vânzărilor, dar pe unii îi determină să exclame exasperaţi: „Domnule, dar nu mai moare odată Minculescu ăsta!"

Ne trec fiori când auzim „şi a fost odată Iris", dar parcă ceea ce vedem mai rar pare mai valoros. Este ca şi cum am avea un diamant unic, pe care dacă îl privim în fiecare zi ajunge să ne plictisească, să ni se pară absolut banal.

Chiar dacă nu sunt fan al rock-ului, Iris îmi place mult, însă mi-aş dori să tresar când văd un afiş care anunţă venirea lor şi să mă gândesc dacă mai găsesc bilete. Altfel, reacţia involuntară, când îi vedem mereu lipiţi peste tot, ajunge să fie :"iarăşi vin ă