1-2-3. Entuziasmul „navalnic“ al lui Dan C. Mihailescu in legatura cu „efervescenta jurnalismului cultural“ mi se pare cam facil (chiar futil), nefiind motivat in nici un fel. Cu tot semnalul sau „benefic“, nu cred ca se poate vorbi, azi, de un jurnalism cultural de substanta. Termenii ce compun buclucasa sintagma se afla intr-o contradictie evidenta; se cunoaste ca orice tip de „jurnalism“ implica o survolare a unor „evenimente“ cotidiene ce tin doar o zi sau semnaleaza o aparitie editoriala primita la redactie si rasfoita in graba de jurnalistul de serviciu inainte de a se transmite stirea.
Pe de alta parte, epitetul „cultural“ capata o conotatie cu totul superflua aici, fiind in contrasens cu primul termen, care este determinant. In acelasi timp, am o mare indoiala ca acest „gen literar“ va lua vreodata locul criticii propriu-zise. Dupa cite stiu, nu l-a luat nici in alte culturi europene. Este mai firesc ca cele doua forme („jurnalismul“ si „critica“) sa nu se substituie, ci sa coabiteze, completindu-se reciproc.
Nu cred nici ca acei jurnalisti talentati ce scriu in paginile culturale ale unor cotidiane sint chiar identici cu criticii literari, cum da de inteles Dan C. Mihailescu, prin citarea unor nume ca Bogdan Alexandru Stanescu (care este un foarte bun critic), Elena Vladareanu (o poeta remarcabila), Razvan Tupa (un poet bun si un critic in formare) etc. Acestia nu sint simpli „jurnalisti“, ci sint ei insisi autori si scriu dinauntru despre fenomenul literar, bucurindu-se in mod normal de o credibilitate reala. Ceilalti (majoritatea) care scriu din snobism sau ca sa-si umple spatiul tipografic pe care-l au la dispozitie in pagina nu sint deloc convingatori, pacalind publicul naiv prin „consideratiile“ lor improvizate. Din lipsa aprofundarii lecturii si din motive de accesibilitate, este clar ca limbajul jurnalistic, in general prea oral,
