Deşi neurolog de formaţie, impregnat de pozitivismul secolului al XIX-lea, Freud, de la a cărui naştere se împlinesc anul acesta 150 de ani, s-a detaşat de psihiatria şi mentalitatea vremii sale, mult prea materialiste, sub constrîngerea experienţei sale de psihanalist. În momentul apariţiei psihanalizei, inventată de Freud, simptomul nevrotic era considerat expresia unei dereglări cerebrale, visul, produsul diminuării activităţii creierului în timpul somnului, iar actul ratat, efectul unei cauze fiziologice (oboseala). Homosexualitatea a fost tratată la fel: privită ca o tară ereditară, ea cădea sub incidenţa bolilor organice, pe cît de incurabilă, pe atît de condamnabilă.
Este adevărat că din perspectiva aceasta biologică, ereditară (s-a vorbit chiar despre homosexualitate ca un al treilea sex), s-au alimentat şi încercări de a o reabilita, căci nimic din ce este natural nu poate fi vinovat (Hirschfeld, Ellis, Westphal). Şi în România recentă, cînd se încerca eliminarea homosexualităţii din Codul Penal, s-a apelat uneori la acelaşi tip de argumentaţie primitivă, dar, din păcate, adecvată mentalităţilor româneşti.
În ce priveşte homosexualitatea, Freud a abordat-o ca pe orice simptom, adică a mutat-o, pe baza experienţei sale de psihanalist (toţi nevroticii au tendinţe homosexuale latente), din plan organic în plan psihic, atribuindu-i deci un sens. Biologic rămîne în această "perversiune" aspectul cu totul nespecific, comun tuturor oamenilor, dar şi tuturor vieţuitoarelor, al bisexualităţii, care este doar o potenţialitate neconstrîngătoare, nefatală. Decisivă este însă dezvoltarea psihosexuală a fiecăruia, care produce fixaţiile inconştiente la anumite momente ale istoriei infantile.
La fată, homosexualitatea ar deriva dintr-o fixaţie infantilă la mamă, dublată de o decepţie provocată de tată sau dintr-o fixaţie în primul moment al stadiului fa
