Inainte sa se rededice rimelului, colantilor si dezbaterilor de coafor, Elena Udrea a tinut sa lase pe reverul vietii publice citeva razbunatoare urme de ruj. Demisia ei, anuntata in 20 octombrie 2005, a rupt pesemne multe inimi importante, de vreme ce a fost urmata de represalii simbolice ale Parchetului.

Istoria retine intotdeauna texte si imagini, iar faptele neconsemnate pier in neantul birfei.

In interviul de retragere, difuzat de Antena 3, senzuala sefa a Cancelariei prezidentiale s-a instalat in poza fragila a femeii mortale si a indicat triunghiul vinovat de reputatia proasta a sotilor Cocos: „Cotidianul", „Academia Catavencu" si Radio Guerrilla, tripticul de rea-credinta ale carui miini sint patate cu demisia divei.

In aceeasi zi, intr-o coincidenta de pantalonada, Parchetul lui Ilie Botos a solicitat reluarea urmaririi conturilor jurnalistilor nostri. O poveste absurda, conceputa artificial de chimisti cu epoleti in eprubetele lui Talpes, a fost reluata, cu avint de sluga, de sergentii noului regim.

Am sa fac, din respect pentru cititori, o reluare a istoriei complete, nu atit pentru a reclarifica lucruri clare, cit pentru a le pune la punct.

Grupul „Catavencu" nu a avut niciodata, din 1994 (cind Mihai Circiog ne-a facut ziarul cadou) si pina in prezent, patroni. Ziaristii au fost salariatii propriei constiinte si au primit dividende din partea inconstientei si umorului.

In ultimii 12 ani, controlul actiunilor s-a aflat mereu in mina redactiei, iar decizia editoriala a stat la cheremul toanelor si inspiratiei unei echipe nici acum maturizate complet.

Metabolismul fermecat al ziarului a stat pe o reteta a talentului individual, iar succesul - pe o doza aproape patologica de entuziasm.

„Catavencu" i-a facut pe romani sa rida 15 ani. Timp in care, iata, si-a pierdut ap