Nu sînt simple definiţiile unui concept volatil precum cel de sacru, necum pentru cel încă şi mai instabil, care desemnează un fel aparte de loc şi/sau de spaţiu. Dacă avem în vedere că religiosul, ca şi monstruosul - fără ca vreunul să se explice integral prin celălalt sau să i se substituie - pot da seama despre topoi ai irumperilor ininteligibile de alteritate radicală pe tărîmul lumii acesteia, atunci vom putea concede că tragedii de felul celei de pe 11 septembrie 2001 sînt întîlniri frontale cu sacrul şi că, rezultat din moarte, evacuarea acesteia, păstrarea pe verticală (în sus prin blocarea coridoarelor aeriene care l-ar traversa şi în jos prin evitarea lui de către tunele de metrou, la cererea asociaţiei victimelor) şi pe orizontală (prin trimiterea edificiilor pe periferie şi instaurarea memorialului pe amprentele turnurilor, acum absente), locul şi spaţiul care îl definesc sînt exemple "standard" de loc/spaţiu sacru. Nu trebuie să mergem mult mai departe decît Politica aristoteliană ca să aflăm cum cetatea, spre deosebire de orice altă formă de aşezare umană, are două caracteristici esenţiale; prima, legată de componenţa umană a cetăţii, îngăduie, ba chiar obligă la prezenţa străinului, a diferitului: a alterităţii. În acest caz, consumarea fricţiunilor, ca şi asumarea coabitării se petrec în interiorul zidurilor şi nu pe cîmpul de bătălie.

Iată de ce locurile unde, nu de mult, s-au petrecut purificările etnice ale anilor nouăzeci, de vor fi fost vreodată oraşe, au decăzut la stadiul de biete aşezări umane. A doua caracteristică este fundarea cetăţii pe un "loc înalt", orice va fi însemnînd aceasta, în funcţie de traducerea pe care o citim. Indra Kagis McEwen, în Strămoşul lui Socrate. Eseu despre începuturile arhitecturii (MIT Press, 1997), carte din care am tradus pentru Dilema cu ani în urmă, construieşte o întreagă linie de argumentare pentru