În anii '90, ayatollah-ul Khomeini a decis că Islamul nu poate fi întinat de o carte, aşa că a promulgat fatwa împotriva lui Salman Rushdie. Indo-britanicul scrisese o biografie alternativă a profetului Mohamed (lăudat fie-i numele) aşa că toţi musulmanii din lume au fost poftiţi să-i ia gîtul. Ani de zile, Rushdie a fost ascuns în tot felul de pivniţe şi păzit cu credinţă şi exasperare de agenţii MI6. Uneori apărea brusc la vreo festivitate, ţinea un discurs microscopic, aplaudat de toată lumea cu excepţia domnilor sobri, tunşi "boxer", care stăteau cu spatele la tribună şi cu ochii la ieşirile de urgenţă. Situaţia asta i-a adus o celebritate pe care, altminteri, Versetele satanice n-ar fi suscitat-o. Tîrziu, după Khomeini, după multe amînări şi presiuni, ayatollahii au spus cu juma' de gură că fatwa respectivă n-ar mai fi o prioritate. N-au anulat-o, au pus-o-n sertar! Rushdie a scăpat, dar nici azi nu se mişcă la fel de liber ca Mihai Răzvan Ungureanu sau, să zicem, Dan Chişu. A avut totuşi noroc - cîţiva dintre traducătorii şi editorii săi chiar au fost trimişi la Allah.
În Anglia, incitarea de la Teheran a fost aprobată entuziast de Cat Stevens, aka Yussuf Islam, cîntăreţ pop convertit la Coran. Nimeni nu i-a reproşat ceva (de, sîntem în Londonistan!), dar, fără mult tam-tam, nici un radio nu i-a mai difuzat piesele. Discurile sale erau în magazine, dar atît. Cumpărarea e un act personal, iar difuzarea - unul public. Aşa se face că în fascinantul maelstrom radiofonic al Londrei, întins de la George Formby pînă la TGU, şi de la Ozrics pînă la Rush, vocea sa a fost absentă (cu inerente consecinţe financiare). A fost o condamnare spontană, soft şi elegantă. Un gest colectiv, însă doar simbolic. Din păcate, condamnările la moarte nu se pot trata doar cu compresele ironiei. Trăiam ultimele clipe ale Marii Iluzii Multiculturale!
Zilele trecute, gloate i
